Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Simeon, din Muntele Minunat (+592) Acest Cuvios a trăit în zielele împăratului Iustin (518-527), născut în Antiohia Siriei și a crescut în aceeași cetate. Încă de la șase ani, a mers la munte și, ucenicind la un
pustnic a început a se deprinde cu petrecerea cea grea și cu răbdarea. Și avea, deseori, dumnezeieșți arătări, care-l îndreptau spre cele ce trebuia să facă și-l îndemnau, prin asemănare cu cele bune și cu cele rele, că, adică, cele bune și aleagă și de cele rele să fugă.
Deci, descoperind în vârful muntelui, o mănăstire, al cărui egumen era stalpnic, cu numele Ioan, a deprins, de la el, pravilă viețîi de stalpnic. Și, nădăjduind tânărul Simeon să urmeze părintelui sau, în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare și post neîntrerupt, se trudea. Și se arată atât de blând, încât și fiarele cele sălbatice veneau la el, fără teamă, și îl urmau, că niște mielușei. Deci, a primit, de la Dumnezeu, putere, să tamaduiasca toate bolile, cu rugăciunea. Și, tulburandu-se de neodihna, de vreme ce mult popor și-aducea bolnavii la el, a primit porunca să meargă la Muntele Minunat, la un loc înalt, de pietre seci, unde a zidit o mănăstire, cu mâinile celor tămăduiți și acolo se liniștea. Și, fiind sfințit preot, în fiecare Duminică, după Liturghie, primea de la înger pâine cerească din care, gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o altă hrană pământească.
Deci, la anul 526, dorind să-și înfrângă toate pornirile trupului, prin trăi aspru, s-a urcat și el în vârful unui stâlp. Și nu putea stă decât în picioare, sau rezemat de îngrăditură ce-și făcuse în jurul sau, sub cerul-descoperit și iarnă și vara. Și niciodată, cât a fost pe stâlp, n-a putut să se culce, ci doar atipea puțîn și se ruga fără odihnă. Și a trăit, în această lupta și răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, iar toată vremea viețîi lui a fost de optzeci și cinci de ani. Și-l cinsteau, cât a fost viu, toți creștinii, pentru viață lui plină de sfințenie, iar, raposand, a fost plâns, atât de obștea călugărilor, cât și de mulțimea credincioșilor, care se impartasisera din multele lui daruri duhovniceșți și proslaveau pe Dumnezeu, pentru mutarea și așezarea lui în slavă îngerilor.
Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre un călugăr ce umblă prin cârciumi.. Un oarecare stareț din
Schit a ieșit cândva la Alexandria, vrând să-și vândă lucrul mâinilor sale. Însă, văzând pe un
călugăr tânăr întrând intr-o cârciumă, foarte mult s-a mirat de această și l-a așteptat stand afară, până ce a ieșit. Iar, după ce a ieșit acel tânăr
călugăr, starețul l-a oprit și i-a zis lui: “Au, nu știi frate, că în chipul îngeresc eșți îmbrăcat? Au, nu cunoști că multe sunt cursele vrăjmașului? Au, nu știi, că poți să te vatami, în cetate, cu ochii, cu auzul și cu chipul tău? Că tu,
călugăr fiind, intri, adeseori, în cârciumi, în care nu ti se cade ție să intri și cu necuviosi, bărbați și femei, să te întâlnești? Ci, te rog pe ține, fiule, să fugi în pustie și, acolo, vei putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să te mantuiesti.” Iar tânărul i-a răspuns lui, zicandu-i “Du-te părinte, că Dumnezeu nimic altă lu caută, fără numai inima curată.” Atunci starețul, ridicându-și amandoua mâinile spre cer, a zis: “Slavă ție Dumnezeule, că eu am în
Schit cincizeci de ani și inima curată n-am câștigat, iar acesta, în cârciumi petrecând, a câștigat inima curată.”
Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre milostenie.. Spuneau călugării din mănăstirea lui ava Teodosie că, după rânduiala părintelui Teodosie, era obiecei, în Joia cea Mare, când veneau la mănăstire toți săracii, văduvele și scapatatii din țară aceea, să-și ia fiecare după rânduită măsură, grâu, bani, vin și miere. Însă fusese, mai înainte cu trei ani, lipsa de grâu și în țară aceea se vindea grâul câte douăsprezece măsuri la un galben. Deci, după ce a venit postul, au zis oarecare frați egumenului: “Ava, în anul acesta, să nu dai, după randuitul obicei, grâu la străini și la săraci, că să nu fie lipsa în mănăstirea noastră, pentru că puțîn grâu se află și cu mult preț se cumpără.” Iar părintele nostru, egumenul, a zis fraților: “Să nu lăsăm, fiilor, rânduiala părintelui nostru, că acela poartă grijă de noi și nu este nouă de folos să-i trecem cu vederea poruncile lui.” Însă, frațîi îl sileau pe
egumen, zicând: “Nu ne va ajunge nouă, și, pentru aceea, să nu dăm.”
Atunci, egumenul s-a mâhnit mult și le-a zis lor: “Să faceți precum voiți.” Deci, n-au dat grâu, cum le era obieciul, în Sfânta Joi și în Sfânta Vineri. Iar, după aceea, la vremea să, a mers chelarul la hambar și, deschizând ușa, a văzut că tot grâul se mucezise și voiau, îndată să-l arunce pe tot în mare. Atunci, părintele egumen a zis: “Fraților, cela ce trece cu vederea poruncile părintelui sau, unele că acestea pătimește, fiind cuprins de boală neascultării. Cinci sute de măsuri de am fi împărțit, la cei ce aveau trebuință, și pe Părintele nostru Teodosie l-am fi împăcat, cu ascultarea, și pe frațîi noștri, cei săraci, i-am fi mângâiat. Iar acum am pierdut grâul, că la cinci mii de măsuri, și mare pagubă, în loc de folos, ne-am câștigat nouă și ne-am vătămat pe noi înșine. Că două lucruri rele am făcut: Unul, adică, fiindcă porunca Părintelui nostru am călcat, iar, al doilea, că nădejdea noastră nu am pus-o în Dumnezeu, ci în hambarele noastre. Deci, măcar de acum, frații mei, să știm că Dumnezeu este cel ce rânduiește și poartă grijă de toți oamenii și că Sfântul Teodosie ne privește pe noi, că pe fiii săi, dacă-i păzim poruncile.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem Sirul, despre smerită cugetare. Fiindcă zice Apostolul: “Căci voia lui Dumnezeu această este, sfințirea voastră; să va feriți de desfrânare” (1Tes.4,3) și nu este nevoință puțînă între sfințenie și între necurăție, ajutatorii necuratiei sfătuiesc unele că acestea și zic: “Iată, nimeni nu te vede pe ține. Și de cine te sfiesti?” Iar ajutatorii sfințeniei, grăiesc către dânșîi, dimpotrivă: “Dumnezeu te vede și îngerii Lui de față sunt și cum zici tu: Cine te vede pe ține?” Cela ce ispitește zice: “Acum, aici, pe nimeni nu vedem.” Cei ai sfințeniei grăiesc: “Bine ai zis, că pe nimeni nu vedem, că scris este: Viclenia lor i-a orbit. Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu (Int. 2, 21-22). Fiindcă poporul strigă și zice: “Înțelegeți, dar, cei neîndreptățiți din popor și cei nebuni, înțelepțiți-va odată. Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude sau cel ce a zidit ochiul, oare, nu privește?” (Ps.93.9). Iar, în alt loc, zice: “Doamne, cercatu-m-ai și m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea. Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat și toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea și, iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate și pe cele din urmă și pe cele ce demult; Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este știință Ta, mai presus de mine; este înalta și n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la duhul Tău și de la față Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eșți. De mă voi pogora în iad, de față ești. De voi lua aripile mele în dimineață și de mă voi așeza la marginile marii, și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta. Și am zis: “Poate întunericul mă va acoperi. Dar noaptea este lumina întru desfătarea mea. Că întunericul nu este întuneric la Ține și noaptea că ziua va lumina. Cum este întunericul ei, așa este și lumina” (Ps. 138, 1-12). Iar în alt loc zice: “Că în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte, 17, 28). Și cum zici tu, că nimeni nu te vede pe ține? Că Domnul zice: “Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor strigă” (Luca, 19,40).
Deci, acestea pomenește-le în gândul tău și păcatul nu te va mai stăpâni pe ține și nici întristarea păcatului nu te va mai prinde, ci bucurie și pace în Sfântul Duh. Că, ce este păcatul? Scârbă întunecată, care urmează, căzând asupra celor ce îl lucrează pe el. Iar sfințeniei îi urmează bucuria și pacea. Drept aceea, cineva, șezând în liniștea chiliei sale, se bucură întru Duhul Sfânt, că un prunc la sânul mamei sale. Apoi, întorcându-se Darul, îl face pe el a plânge și a lacrimă, pentru pomenirea ce se află întru dansul, a păcatelor celor mai dinainte făcute, că să nu se poticnească, raspandindu-se prin multă bucurie. Și prin lacrimi se luminează sufletul, făcându-l oglindă a celor cerești, după darul Domnului. Că mare dar este sfințenia, în dragostea lui Dumnezeu, de vreme ce zice Domnul: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. (Matei 5,8) Iar Însuși Domnul, Cel ce ridică pe cei surpati și mantuieste pe cei deznădăjduiți și înnoiește cu totul mădularele cele învechite în multe păcate, prin pocăînță. El să păzească neîntinat și trupul și sufletul și Duhul vostru. Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.