În tranșeea îmbrăcâtă în lumina albă a lunii,
Un soldat își poartă duhul pe cărarea rugăciunii.
Stelele veghează-n taină de pe boltă cenușie,
Pentru cel în rugăciune…mii de stele drept făclie!
Simte că această luptă, care mâine se va da,
Va fi poate cea din urmă…căci e lupta cea mai grea!
Somnul nu-i mângâie geană, sufletul e tare greu
Dar privind la boltă-naltă, L-a simțit pe Dumnezeu:
,, – Mă auzi, Mărite Doamne? Sufletul și ochii-s triști…
Încă din copilărie mi s-a spus că nu exiști…
De aceea, până acum, nu am mai vorbit cu Ține
Însă, astăzi, o lumină parc-a izbucnit în mine.
Niciodată n-am privit frumusețea ce-ai creat,
Dar privind deasupra-mi cerul și adâncul înstelat,
În străfundul ăstui iad, o lumină m-a orbit
În tranșeea asta rece, iată, Doamne, Te-am zărit!
Și uimit de măreția-Ți și lumina Ta cerească,
Cuget cât de orb am fost, în trăirea mea lumească!
Nu știu dacă-mi întinzi mâna, însă eu pășesc spre Ține.
Vin cu brațele deschise…vino și Tu către mine!
În curând…la miezul nopții…vom da ultimul atac.
Lupta asta-i cea mai grea, nu știu, Doamne, de-am să scap.
Poate-n noaptea asta albă, am să bat la ușa Ta
Știu că nu Ți-am fost prieten…iartă necredință mea!
Iată, sună lung alarmă! Ce voi face?…Va fi bine?
Aș fi vrut să nu înceapă…să mai stau un ceas cu Ține,
Dar nu plâng…mă iartă, Doamne, știu că nu mă voi întoarce
Moartea asta nemiloasă de o vreme nu-mi dă pace!
Dar acum poate să vină, o aștept și o înfrunt!
Știu că moartea îmi va duce numai trupul în mormânt.
Te privesc din iadul ăsta…îți văd brațele întinse
Și în ceruri câțiva îngeri îmi țîn porțile deschise! ”
Se ridică și pornește, printre gloanțe mai departe,
Fără teamă, vitejește, înfruntând cumplită moarte!
Dar lovit de-o schije cade….cu privirea către cer
Și cu brațele deschise…Domnul vine către el!
Eliana Popa