Adame, de ce ai gustat?
Un om sărac îşi făcuse un obicei: de câe ori lucra ceva greu, ofta adânc, zicând: „Adame, de ce ai gustat?” Odată, tăind lemne la un boier, acesta îl auzi grăind aceste vorbe şi îl întrebă: – Ce vrei să spui, omule, cu vorba asta? Păi, dacă Adam – răspunse omul – n-ar fi muşcat, pe când era în rai, din fructul oprit, ne-ar fi mers mai bine şi nouă, oamenilor necăjiţi şi săraci. N-ar fi trebuit să ne chinuim atît de mult ca să cîştigăm o bucăţică de pâine. Ce-i trebuia lui Adam să guste din fructul oprit şi să calce porunca dumnezeiască, atunci când avea totul după pofta inimii şi cînd trăia fără vreo supărare şi fără nevoia de a munci într-o grădină aşa de frumoasă cum era raiul? Boierul îi zise: – Din cuvintele tale înţeleg că eşti un om şi deştept şi cinstit. De aceea, vreau să te am pe lângă mine şi să-ţi fac o soartă mai bună. Aşadar, cu începere de mîine, să te muţi cu nevasta dumitale la conac la mine, unde veţi trăi ca în rai. Aşa s-a şi întîmplat. Tăietorul de lemne şi femeia lui au fost primiţi la curtea boierului unde li se dădu o casă foarte frumoasă şi aveau toate din belşug. Cînd veni vremea mâncării, sosiră îndată servitorii cu fel de fel de mâncăruri scumpe. O dată cu mâncărurile, servitorii aduseseră şi un castron de argint, acoperit cu un capac. – Boierul ne-a spus – ziseră servitorii – că puteţi mînca din toate bunătăţile ce vi le aducem, dar de castronul acesta să nu vă atingeţi şi să nu-l deschideţi. – Păi ce avem noi cu vasul acesta dacă avem pe masă atâtea bunătăţi şi mîncare? Răspunse omul fără să se gândească la castron. A doua zi, servitorii aduseră din nou castronul şi cei doi, aşijderea, nu se atinseră de el. Însă a treia zi femeia începu a întreba: – Oare ce să fi pus boierul în castronul cel de argint, de ne dă poruncă să nu-l deschidem?
– Ce avem noi cu gândul boierului? răspunse omul. Avem tot ce ne trebuie. Pentru ce să mai căutăm şi în castron? În ziua următoare femeia iar începu: – Ce-ar fi dacă ne-am uita puţin înăuntru, mai ales că nu e nimeni ca să ne vadă? Ridicăm puţin capacul, aruncăm o privire în castron şi apoi îl acoperim din nou. La început, bărbatul dădea într-una din cap şi zicea: „Nu şi iar nu!” Femeia însă se porni cu gura pe bărbat, că ei nu-i face niciodată hatârul, că bărbatu-său nu ţine deloc seamă de cuvintele şi de rugăminţile ei, şi câte şi mai câte. Bietul bărbat ce era să facă? Se sculă, se uită de jur-împrejur, deschise uşa ca să vadă dacă nu cumva îi pîndeşte cineva şi zise apoi, oftînd: – Eh, la naiba, deschide şi dă-mi pace! Femeia ridică îndată capacul şi… Ce să vezi? În castronul de argint nu era altceva decît un şoricel ce sări şi se ascunse într-o gaură din perete. Bărbatul şi femeia se uitau acum unul la altul zăpăciţi şi îngroziţi. Şi pe cînd stăteau aşa, iată boierul care întrebă ce li s-a întîmplat. – Nimic! răspunse femeia, tremurând. Boierul însă înţelese ce se întîmplase şi de aceea luă de pe castronul de argint capacul, zicându-le: – Aşadar, aţi călcat porunca mea! – Ea a stăruit! grăi supărat tăietorul de lemne, arătînd spre nevastă-sa. – Nevastă-ta – zise din nou boierul – este o Evă, iar tu eşti un Adam. Lăcomia a fost pentru voi şarpele primilor noştri strămoşi. Ea v-a dus în ispită şi n-aţi fost în stare să vă împotriviţi. De aceea, trebuie să primiţi îndată pedeapsa greşelii voastre şi să vă câștigaţi, din nou, pîinea în sudoarea frunţii. Şi a trebuit ca omul şi femeia să se dezbrace de hainele cele scumpe, să părăsească locuinţa cea frumoasă şi să se ducă iar la coliba lor şi la vechea lor treabă. De atunci, tăietorul de lemne nu se mai supăra pe Moş Adam şi, în toată viaţa, n-a mai spus o singură dată cuvintele: „Adame, Adame, de ce ai gustat?”