Fiindcă omul este ”dumnezeu după chemare”, adică a fost plăsmuit pentru a deveni dumnezeu, atunci când nu se află pe calea îndumnezeirii, simte un gol înlăuntrul său, își dă seama că ceva nu merge bine.
☆ Nu se bucură nici atunci când încearcă să-și umple acest gol cu alte activități.
☆ Își poate anestezia sinele, își poate făuri o lume imaginară, dar în același timp săracă, mică, limitată, pentru a se izola, pentru a se întemnița și el însuși într-însa.
☆ Își poate organiza viața în așa fel încât să nu rămână aproape niciodată liniștit, singur cu sine însuși.
☆ Prin zgomote, prin tensiunea zilnică, prin televizor, prin radio, prin continuă fugă după informare, el poate încerca, ca într-o narcoză, să uite, să nu mai gândească, să nu se neliniștească, să nu-și aducă aminte că nu merge corect și că s-a abătut de la scopul său.
Arhimandrit Gheorghe Kapsanis