— îmbrăcămintea specială pe care o poartă slujitorii Bisericii (diaconi, preoţi şi episcopi), în timpul când săvârşesc sfintele slujbe religioase. Aceste veşminte diferă de la o treaptă la alta, a clerului.
Astfel
diaconii au trei veşminte: stiharul, orarul şi mânecuţele;
preoţii au cinci veşminte: stiharul, mânecuţele, epitrahilul, brâul sau cingătoarea şi felonul sau sfita;
arhiereii poartă şapte veşminte: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuţele, omoforul, sacosul şi mantia. Ultimele trei veşminte sunt specifice treptei arhiereşti. Arhiereii mai au şi anumite insigne sau ornate sau semne distinctive treptei lor, ca: mitra, epigonatul sau bederniţa, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dicherele, tricherele şi vulturul (potnoja).Descrierea veşmintelor liturgice sau odăjdiile:
- STIHARUL (gr. στοιχάριον, τό — stiharion) — veşmânt lung cu mâneci largi (ca o robă), confecţionat din material mătăsos, cu ţesătură plină; pe poale, la gât şi la mâneci are o bordură ţesută din fir, numită stih (gr. στίχοι — stihoi), de aici numele de stihar.
- ORARUL (gr. (ὡράριον, τό — orarion) — o fâşie îngustă de 15 cm, lungă de 3-4-5 m, ţesută ca şi stiharul, din mătase plină, lucioasă, brodat cu şiret lat, ţesut cu fir auriu sau argintiu; denumirea de orar vine de la oro,-are = a se ruga, pentru că la început, diaconii, ţinând cu mâna orarul, dădeau semnalul de rugăciune.
- MÂNECUȚELE (gr. ἓπιμανίκια — epimanikia; lat. supermanicalia), numite şi rucaviţe (de la slv. ruca = mână) — sunt un fel de manşete mobile, care strâng mânecile stiharului. Ele simbolizează legăturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus, când L-au dus la judecată. Se fac din acelaşi material cu stiharul.
- EPITRAHILUL (gr. ἐπιτραχήλιον, τό — epitrahilion = peste grumaz), popular patrafir — este o fâşie de stofă sau mătase lată cam de 30 cm, brodată cu şiret de fir sau mătase lucioasă. Are formă dreptunghiulară, lată de 30 cm şi lungă cât stiharul, răscroită la partea de sus, astfel ca să poată intra pe cap, spre a fi aşezat apoi pe grumaz (pe umeri). La început, epitrahilul era o fâşie ca orarul, care se aşeza în jurul gâtului, având capetele atârnate pe piept. Epitrahilul aminteşte crucea purtată de Mântuitorul pe drumul calvarului.
- BRÂUL (gr. ἡ ζώνη — i zoni; lat. cingulum) sau cingătoarea (slv. poiasul) — o fâşie îngustă de 6-8 cm, lungă de 1/2 m, prelungită cu două baiere, cu care se leagă în jurul mijlocului, peste stiharul preoţesc; e făcut ca şi mânecuţele, din acelaşi material cu stiharul. Brâul aminteşte de fâşia de pânză cu care S-a încins Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor, smerindu-Se.
- FELONUL (gr. φελώνιον, τό — felonion) sau sfita — este un fel de pelerină mai lungă în spate şi mai scurtă în faţă, de formă rotundă, făcutădintr-o singură bucată, răscroită la gât şi care se îmbracă de preot peste stihar, epitrahil şi brâu. Pe spatele felonului este brodată o cruce. Felonul simbolizează mantia de purpură cu care a fost îmbrăcat Iisus, în timpul patimilor Sale.
Veşmintele liturgice ale arhiereului se deosebesc de ale preotului şi diaconului, prin numărul lor mai mare (şapte), prin calitatea, frumuseţea şi strălucirea diferitelor podoabe, care arată demnitatea treptei arhiereşti. În timpul slujbei, arhiereul îmbracă mai întâi cele patru veşminte: stiharul, epitrahilul, brâul şi mânecuţele (pe care le îmbracă şi preotul, şi dintre care diaconul are numai stiharul şi mânecuţele), folosind în plus încă trei veşminte, specifice treptei arhiereşti: sacosul, omoforul şi mantia.
- SACOSUL (gr. σάκκος — sakkos = sac) — veşmânt în formă de sac, ca şi stiharul, însă mai scurt şi cu mâneci scurte şi largi, pe care episcopul îl îmbracă peste stihar, brâu, epitrahil şi mânecuţe. Confecţionat din stofă, catifea sau mătase, are culoarea albă, purpurie sau galbenă. Sacosul se încheie în faţă cu nasturi în formă de clopoţei aurii; are aceeaşi semnificaţie ca şi felonul; clopoţeii simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care se face auzit din gura episcopului, precum şi glasul celor 12 apostoli, când au propovăduit Evanghelia.
- OMOFORUL (gr. (ὠμοφόριον, τό — omoforion, de la gr. ῶ>μος, ὁ — omos = umăr şi gr. (φέρω — fero = a purta; lat. numerale) — este un fel de eşarfă (şal, fâşie) lungă care se aşează în jurul gâtului, pe grumaz, iar capetele atârnă la piept. Se face din acelaşi material ca sacosul şi are brodată o iconiţă-medalion cu chipul Mântuitorului, care e aşezată la mijloc, în dreptul gâtului. Omoforul este de două feluri, după dimensiune: un omofor mare, care se îmbracă numai la începutul Liturghiei până la Apostol, când este scos şi înlocuit cu omoforul mic, care se păstrează până la sfârşitul slujbei. Despre vechimea acestei piese vestimentare arhiereşti se crede că reprezintă continuarea acelui veşmânt purtat de arhiereii Legii Vechi, în timpul slujirii la Cortul Sfânt şi la templu, şi care se numea „efod“ sau „umerar“ (Ieşire 28, 4, 6-7 şi 39, 2-4). Alţi istorici cred că omoforul ar fi o distincţie, o insignă dată de împăraţii romani episcopului Romei în sec. V, spre a se deosebi de ceilalţi clerici; acesta ar corespunde azi veşmântului numit de catolici „pallium“, care este o fâşie lungă, de stofă din lână albă, brodată cu şase cruci negre şi aşezată pe umeri, ale cărei capete atârnă unul pe piept şi altul pe spate. Pallium este purtat astăzi numai de papi, de primaţi, de arhiepiscopi şi anumiţi episcopi privilegiaţi. În răsărit însă omoforul a fost purtat de la început de către toţi arhiereii. El simbolizează actul de mântuire a omului de către Iisus Hristos, Păstorul care a luat pe umeri oaia cea pierdută (Luca 15,4-5).
- MANTIA (gr. (μανδύον, τό — mandion; lat. cappa, pluviale) — este un veşmânt lung şi larg, fără mâneci, ca o pelerină, de culoare purpurie, împodobită pe laturi cu nişte benzi, numite „fâşii“ sau „râuri“; se încheie la gât şi jos, în faţă, iar la dreapta şi la stânga încheieturilor are câte două tăbliţe brodate cu fir de aur. Mantia e îmbrăcată de arhiereu la anumite slujbe la care nu îmbracă stiharul şi sacosul (la Vecernie şi Litie sau Privighere, la sfinţirea apei, la Maslu, la închinarea la icoane dinainte de Liturghie, în procesiuni). Mantia are caracter extraliturgic şi origine târzie; se crede că şi-ar avea originea în mantaua monahală, dovadă că până în sec. XV era purtată ca o haină de toate zilele. Sf. Simeon al Tesalonicului relatează că pe vremea sa (începutul sec. XV), împăratul însuşi trimitea celui ales patriarh mantia şi engolpionul, în semn de cinstire deosebită. După alte păreri, şi-ar trage originea din mantia filozofilor antici ori din acea „cappa magna“ purtată în vechime de apuseni, şi a cărei denumire a rămas în mantia arhiereilor din Biserica Romano-Catolică, numită „cappa“; începând din sec. XII, „cappa“ a devenit un veşmânt liturgic în Biserica apuseană, şi s-a extins la clericii de toate treptele. Mantia simbolizează darul purtător de grijă al lui Dumnezeu, acoperământul Său.
Ornatele (insignele) arhiereşti:
- MITRA (gr. μίτρα, ἡ — mitra, gr. τίαρα, ἡ — tiara, i = învelitoare pentru cap, coroană) — în formă de cupolă, este o acoperitoare pentru cap pe care o poartă arhiereii în timpul serviciilor divine. La început ea era purtată numai de patriarh, apoi au purtat-o toţi arhiereii. Se crede că-şi are originea în coroana împăraţilor bizantini (având aceeaşi formă), iar mitra latină (de formă conică sau piramidală) provine din tiara papală, ce provenea din camilafca („camelacum“) sau căciulită care se purta pe cap, în Apus, la serviciile divine. După Sf. Simeon al Tesalonicului, mitra simbolizează „cununa de spini a Mântuitorului“, precum şi sudariul (mahrama) cu care I s-a înfăşurat capul când a fost pus în mormânt. Mitra este semnul vredniciei primite de arhiereu de la Hristos.
- EPIGONATUL sau bederniţa (gr. ἐπιγονάτιον, τό — epigonation; lat. subgenuale = sub genunchi; slv. bederniţa) — este o bucată de stofă preţioasă, de formă romboidală care se atârnă la coapsa dreaptă, fiind legată de brâu ori de gât cu o panglică trecută peste umărul stâng. La origine acest ornat a fost un fel de şervet, pe care arhiereii îl purtau la brâu şi-l foloseau spre a-şi şterge mâinile la diferite spălări rituale (ex. înainte de sfinţirea Darurilor ş.a.) sau la spălarea picioarelor în Joia Mare. Epigonatul se pune numai la slujirea Sf. Liturghii. Epigonatul simbolizează „sabia Duhului“, „care este cuvântul lui Dumnezeu“ (Efes. 6, 17) cu care trebuie să fie înarmat arhiereul spre a apăra dreapta credinţă.
- ENGOLPIONUL (gr. ἐγκόλπιον, τό — ta egkolpion = la sân; lat. pectorale) sau Panaghiul (gr. πανάγιον, τό — panaghion = Preasfântul) — este o insignă arhierească de forma unei iconiţe-medalion, din email, aur sau argint, înfăţişând pe Mântuitorul sau pe Maica Domnului (gr. ή παναγία — i Panaghia = Preasfânta), mai rar Sf. Treime. Se poartă pe piept, atârnat de un lănţişor, petrecut după gât. Acest ornat este purtat numai de arhiereii din Bisericile Ortodoxe de rit bizantin. Patriarhul, spre a se deosebi de ceilalţi arhierei, poartă două engolpioane. Este un simbol al credinţei mărturisite din inimă. Când are chipul Maicii Domnului simbolizează puterea mijlocitoare şi ocrotitoare a Sfintei Fecioare, căreia i se încredinţează arhiereul. Engolpionul este purtat atât la slujbele divine, cât şi în viaţa de toate zilele.
- CRUCEA PECTORALĂ (gr. σταυρός, ὁ — o stavros = cruce; lat. crux) — este o insignă care se poartă, ca şi engolpionul, atârnată la piept; în Biserica Ortodoxă Română, crucea pectorală este purtată nu numai de arhierei, ci şi de anumiţi preoţi, distinşi cu această insignă (iconom-stavrofor). Ea simbolizează Crucea lui Hristos, fiind semn al biruinţei, al întăririi şi al povăţuirii.
- CÂRJA sau „toiagul păstoresc“ (lat. baculus pastoralis) ori „pateriţa“ (gr. ἡ πατερίτσα — i pateritsa; lat. crossa) — este un baston înalt, cât înălţimea unui om; e făcut din lemn ori metal, împodobit cu plăcuţe de fildeş, aur sau argint şi terminat la capătul de sus cu doi şerpi, peste care stă un glob cu o cruce. Pe acest mâner al cârjei se înfăşoară, de obicei, o maramă cusută cu fir, pentru podoabă şi pentru a se ţine mai uşor. Arhiereii poartă o astfel de cârjă împodobită numai când intră în biserică şi slujesc; dacă doar asistă la slujbă ei au o cârjă mai simplă, pe care o poartă şi în afara bisericii. Cârja simbolizează puterea de a păstori Biserica, de a paşte „turma“, poporul dreptcredincios al lui Hristos, după modelul lui Moise şi Aaron, preoţi şi profeţi ai Vechiului Testament, care au condus poporul evreu (Ieşire 7, 20 ş.a.). Simbolul podoabelor de la capul de sus al cârjei arată că Hristos a sfărâmat, prin cruce, capetele balaurilor nevăzuţi.
- DICHERUL (gr. δικήριον, τό — dikirion) şi TRICHERUL (gr. τρικήριον, τό — trikirion) — se numesc cele două sfeşnice folosite la slujbele arhiereşti, fiecare purtând două sau trei lumânări. La Liturghia arhierească, cu ele arhiereul binecuvintează pe credincioşi (Arhieraticon, carte de slujbă, în care se descrie rânduiala slujbei cu arhiereul). Dicherul simbolizează cele două firi ale Mântuitorului (Om şi Dumnezeu), iar Tricherul simbolizează Sf. Treime.
- VULTURUL (gr. ὁ ἀετός — o aetos = vultur) sau POTNOJA (slv. „sub picioare“) — este un covor mic, rotund, pe care este brodată imaginea unui vultur cu aripile întinse, care zboară pe deasupra unei cetăţi cu trei râuri. Acest covoraş se aşează în altar sau în naos, pentru a sta pe el arhiereul, cu picioarele, la slujbele arhiereşti. Acest covor are două dimensiuni: una mai mare şi una mai mică. Vulturul mare se foloseşte când se face hirotonia unui arhiereu; candidatul ce urmează a fi sfinţit ca arhiereu este mai întâi supus unui „exetasis“ (examinare, care constă în trei întrebări); vulturul mare este aşezat în faţa altarului, între sfeşnicele mari, iar candidatul stă cu picioarele pe coada vulturului, când, în momentul respectiv al slujbei, i se pune prima întrebare, pe care o rosteşte protosul arhiereilor slujitori; la a doua întrebare, candidatul înaintează şi stă cu picioarele pe mijlocul vulturului, iar la a treia întrebare se aşează pe capul vulturului, ceea ce înseamnă înaintarea sa în desăvârşirea treptelor preoţeşti. Vulturul mic se întrebuinţează în tot timpul Liturghiei, fiind pus în diferite locuri din biserică, unde stă mai mult arhiereul. Vulturul este un simbol al evlaviei şi înţelepciunii arhiereului, care prin ştiinţa şi viaţa lui exemplară trebuie să se ridice deasupra credincioşilor pe care îi păstoreşte.
Prin forma, culoarea şi calitatea materialelor din care sunt confecţionate, sfintele odăjdii inspiră respect faţă de purtătorii lor, produc o impresie puternică asupra credincioşilor şi creează o atmosferă de sărbătoare proprie săvârşirii serviciului divin. Înainte de a fi puse în folosinţa cultului, toate veşmintele liturgice noi se sfinţesc de către preot sau episcop, după rânduiala prescrisă în cărţile de slujbă. Înainte de îmbrăcare, orice veşmânt se binecuvintează şi se sărută de clericii slujitori, în semn de respect. Veşmintele trebuie păstrate cu grijă, în bună stare, într-un dulap anume, din biserică. Slujitorilor le este interzis a îmbrăca la slujbele divine veşminte murdare, rupte, neîngrijite. De asemenea, ei trebuie să fie curaţi cu trupul şi sufletul, ca semn de respect faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte. În acest sens, „Povăţuirile“ din Liturghier prevăd următoarele: „Pentru slujirea dumnezeieştii Liturghii, preotul şi diaconul sunt datori a fi curaţi cu sufletul cât şi cu trupul, şi, precum trebuie să aibă trupul curat, tot aşa şi veşmintele cele de pe dânşii se cuvine să le aibă curate şi întregi; iar de vor fi pătate toate şi rupte şi va îndrăzni preotul a sluji cu ele, va greşi de moarte, deoarece înaintea lui Hristos Dumnezeu, Cel ce este cu adevărat în Sfintele Sale Taine, se va arăta cu nebăgare de seamă. De aceea slujitorii celor sfinte datori sunt să stăruiască în tot chipul, ca veşmintele cele sfinţite chiar de vor fi din material simplu, să fie cuviincioase şi curate“ (Liturghier, ed. 1974, p. 363.).