16 Aprilie – Pătimirea Sfintelor Muceniţe şi surori Agapia, Hionia şi Irina

Categories:

 
Zăbovind împăratul Diocleţian în Acvilinia, cetatea Italiei, i s-a dat de ştire de la Roma, cum că toate temniţele Romei sînt pline de creştini care, deşi pătimesc mai multe feluri de munci, nu se leapădă de Hristosul lor, ci toţi îl au de învăţător pe Hrisogon şi-l ascultă, ţînîndu-se de învăţătura lui. Deci, Diocleţian a poruncit că pe toţi creştinii să-i dea la moarte, iar pe Hrisogon să-l aducă la dînsul spre cercetare.

Deci, Hrisogon, mărturisitorul lui Hristos, fiind adus legat din Roma în Acvilinia, la împăratul Diocleţian, Sfînta Anastasia, vindecătoarea de răni, îi urmă de departe, că unui învăţător al său. Deci, cercetîndu-se de către împărat mucenicul lui Hristos şi nesupunîndu-se păgîneştii porunci a împăratului, l-a condamnat la moarte şi i-a tăiat capul afară din cetate, departe, la un loc pustiu. Şi se află cinstitul lui trup pe malul mării, fiind aruncat spre mîncare fiarelor şi păsărilor.

Nu departe de acel loc era locuinţa unui oarecare preot cu numele Zoil, bărbat creştin şi sfînt şi aproape de el îşi aveau locuinţa aceste trei fecioare surori după trup şi după duh: Agapia, Hionia şi Irina. Acel preot, prin descoperire dumnezeiască, aflînd de trupul Mucenicului Hrisogon, l-a luat pe el împreună cu capul şi, punîndu-l într-o raclă de lemn, l-a ascuns în cămara să. După treizeci de zile i s-a arătat în vis Sfîntul Hrisogon, zicîndu-i: “Să ştii că în timpul celor nouă zile, cele trei fecioare ale lui Hristos vor fi supuse la chinuri. Deci, tu să spui roabei lui Dumnezeu Anastasia că să se îngrijească de dînsele, deşteptîndu-le spre vitejească nevoinţă pînă ce se vor încununa prin pătimire. Şi să fii şi tu cu bună nădejde, că îţi vei lua rodadele cele dulci ale ostenelilor tale; pentru că degrabă de cele de aici te vei liberă şi la Hristos vei trece cu bucurie şi te vei odihni împreună cu sfinţîi”.

S-a descoperit despre această şi Sfintei Anastasia şi, pornindu-se cu Duhul lui Dumnezeu, a mers la casă preotului pe care niciodată nu l-a cunoscut înainte şi-l întreba unde sînt fecioarele acelea de al căror mucenicesc sfîrşit ce avea să fie i s-a descoperit lui. Deci, aflîndu-le casă, a mers la dînsele, le-a sărutat cu dragoste şi a petrecut o noapte, vorbind cu dînsele multe cuvinte folositoare de suflet şi pline de dragostea dumnezeiască. Apoi le îndemna să stea cu bărbăţie în munci pentru Hristos, Mirele lor, pînă la sînge; şi au văzut în casă preotului şi moaştele Sfîntului Hrisogon, mucenicul lui Hristos şi iubitul său învăţător şi au plîns peste moaşte mult timp cu lacrimi fierbinţi, încredinţîndu-le rugăciunilor aceluia.

După aceea iarăşi s-a întors în cetatea Acvilinia să facă obişnuita slujire legaţilor lui Hristos celor din temniţă. Şi a fost după cum a grăit Sfîntul Hrisogon preotului Zoil în vedenie. Acel sfînt preot, în timpul celor nouă zile s-a mutat către Domnul, iar pe sfintele fecioare Agapia, Hionia şi Irina le-au prins păgînii şi le-au dus la împăratul Diocleţian la cercetare. Văzîndu-le împăratul, a zis către dînsele: “Ce nebunie v-a îndemnat pe voi să urmăţi rătăcirii celei deşarte şi de prisos, să daţi defăimare legii celei drepte, iar pe zei, că pe o urîciune, să-i treceţi cu vederea? Dar, deoarece vă văd că sînteţi de bun neam, tinere şi frumoase, de voi fiindu-mi milă, vă cruţ şi vă sfătuiesc că, lepădîndu-vă de Hristos al vostru, să aduceţi zeilor jertfe, iar eu vă voi da din palatele mele tineri de mare neam, vrednici de frumuseţile voastre, că să aveţi pentru voi bărbaţi slăviţi, pentru care veţi fi cinstite”.

Cea mai mare dintre surori, Sfînta Agapia, a răspuns zicînd: “Împărate, ţie îţi stă înainte purtarea de grijă pentru trebuinţele poporului, a neamurilor şi oştirilor, iar tu grăieşți cele nedrepte spre defăimarea Dumnezeului Celui viu, al Cărui ajutor îţi este de trebuinţă şi a Cărui bunătate îndelung te rabdă, iar tu îl huleşți pe El”. Diocleţian a răspuns: “A înnebunit această; să se apropie cealaltă”. Deci, apropiindu-se cealaltă, Sfînta Hionia, a zis: “Nu a înnebunit sora mea, ci sfatul tău cel nedrept l-a mustrat cu dreaptă judecată”. Iar împăratul, lepădînd-o şi pe aceea, a poruncit că pe a treia să o aducă mai aproape de dînsul. Şi a zis către ea: “Deoarece s-au făcut rele surorile tale, măcar tu, cea mai tînără, pleacă-ţi capul zeilor că şi surorile tale, uitîndu-se la ține, să facă la fel”.

Sfînta Irina a răspuns: “Să-şi plece capul idolilor toţi cei ce stăruiesc zadarnic în nebunia lor, cei ce-L supără pe adevăratul Dumnezeu. Şi ce poate să fie mai deşert şi mai nebunesc lucru decît acesta, că să se închine omul idolului făcut de mîini omeneşți, care pentru preţ a fost lucrat; căci mai întîi te sfătuieşți cu meşterul cu ce preţ şi ce fel de idoli să-ţi facă ţie, adică ori stînd, ori şezînd, ori culcat, ori jucînd, ori rîzînd, ori plîngînd şi din ce fel de materie să-l facă, adică ori de lemn, ori de piatră, ori de aramă, sau din oricare altă materie. Şi, dacă îl lucrează rău, atunci îi lepezi lucrul; iar dacă este bine, îi dai preţul ce te-ai tocmit. Apoi lucrului aceluia cumpărat îţi pleci capul, numind pe acel idol zeu al tău, pe care mai bine se cade a-l numi rob cumpărat”.

Zis-a Diocleţian: “La nişte cuvinte că acestea, cu munci se cade a răspunde”. Şi a poruncit că pe sfintele fecioare să le arunce în temniţă, iar Sfînta Anastasia îndată, după obiceiul ei mîngîia pe cei ce pătimeau în legături şi a mers la sfintele fecioare, mîngîindu-le cu nădejdea ajutorului celui nedepărtat al lui Hristos şi cu nădejdea slăvitei biruinţe asupra vrăjmaşilor.

Nu după multe zile, a trebuit că împăratul să se ducă în Macedonia pentru oarecare rînduieli ale poporului şi au fost duşi după dînsul toţi creştinii cei ce se aflau în temniţele Acviliniei, între care erau şi aceste trei sfinte fecioare – Agapia, Hionia şi Irina -, iar Sfînta Anastasia le urmă de departe. Dar după ce au ajuns în Macedonia, împăratul a încredinţat lui Dulţie, ighemonul, cercetarea creştinilor, că să-i silească la jertfă idolească; iar pe cei ce nu se vor îndupleca, să-i piardă cu felurite munci. Dar patimile acelor mulţi sfinţi mucenici, munciţi în acea vreme acolo, în multe feluri, nu s-a putut a le scrie, ci, numai cumplitele chinuri ale acestor trei sfinte fecioare se pun înainte. Pe aceste mirese ale lui Hristos, cînd le-au pus la cercetare înaintea ighemonului Dulţie, acela, văzînd frumuseţea cea mare a lor, a nutrit gînduri necurate pentru dînsele şi le-a dat în pază la un străjer, care le făgăduia libertate şi daruri de se vor învoi cu ighemonul la necurată poftă. Însă sfintele fecioare voiau mai bine să moară de o mie de ori, decît o dată să se prihănească; încît nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, nici cu daruri, nici cu chinuri, nu se înduplecau la poftă ighemonului. Iar ighemonul, nemairăbdînd focul desfrînării celei aprinse într-însul, a gîndit că singur să se ducă la dînsele noaptea, în casă în care erau ţinute şi să le silească la păcat.

Deci, după ce a înnoptat, sfintele fecioare stăteau la rugă-ciune, înălţînd lui Dumnezeu rugăciuni de toată noaptea, cîntînd psalmi. Iar ighemonul, vrînd să între la dînsele, cînd s-a atins de pragul uşîi lor, îndată a înnebunit. Şi era acolo o bucătărie şi stăteau vasele bucătăriei, oalele, căldările, tigăile înnegrite de funingine. El, neintrînd la sfintele fecioare, a mers la vasele acelea şi în loc de fecioare, cuprindea şi săruta căldările cele înnegrite, oalele şi tigăile, pentru că mintea lui se întunecase de diavolul desfrînării şi nu era cunoştinţă întru el. Şi a fost chinuit de necuratul duh multă vreme, părîndu-i-se că vasele cele înnegrite sînt sfintele fecioare. Şi cu totul i s-a înnegrit făţa; mîinile şi toate hainele întinîndu-se foarte mult. Apoi a ieşit afară la slujitorii cei ce-l aşteptau pe el, stînd cu lumînările. Iar aceia, văzîndu-l cu totul înnegrit şi înfricoşat că un arap, sau mai bine zis că un diavol, s-au spăimîntat şi, aruncînd lumînările au fugit de dînsul. Părîndu-i-se că este defăimat de dînşîi, s-a mîniat asupra lor.

Apoi a început a se lumina de ziuă şi oriunde se ducea, în toate părţile fugeau de dînsul slugile, străjerii şi străinii, că de o nălucă înfricoşată. Deci, s-a dus la palatul împărătesc, vrînd să se jeluiască împăratului de ostaşîi care erau sub stăpînirea lui, că nu-l ascultă şi îşi bat joc de dînsul. Dar, după ce s-a apropiat de palat, toţi au rîs în hohote de el şi unii fugeau de dînsul, iar alţîi îl împingeau, nelăsîndu-l şi dîndu-i brînci de la uşile palatului, că nu-l cunoştea nimeni, cum că este ighemonul Dulţie, ci li se părea că este un nebun. Nici el nu putea să se cunoască pe sine că este înnegrit, fiindu-i schimbaţi ochii de lucrarea diavolească; ci i se părea că este la făţă alb, iar la haine şi la mîini curat.

Şi, abia înţelegînd slugile că a înnebunit stăpînul lor, au alergat după dînsul şi, prinzîndu-l, l-au dus în casă, zicîndu-i: “Vezi-te singur în ce chip eşți”. Iar după ce a intrat în casă, femeia lui şi toţi cei din casă, slugile şi slujnicile au început a se tîngui pentru dînsul, că pentru un îndrăcit, iar alţîi se mîhneau pentru el, că de un ieşit din minte; însă el nu înţelegea şi se miră pentru ce unii plîngeau pentru dînsul, iar alţîi fugeau. Dar abia atunci i s-au deschis ochii lui necuraţi şi s-a văzut înnegrit, făţa să în oglindă a văzut-o că de arap şi s-a cunoscut pe sine că este batjocorit de diavolul.

Atunci s-a mîniat asupra sfintelor fecioare, socotind că acelea i-au făcut această cu oarecare vrajă şi gîndea în ce chip să le pedepsească. Spălîndu-şi trupul şi hainele schimbîndu-şi, a şezut la judecată la vedere, înaintea poporului. Iar uneltele cele de muncire punîndu-le înainte şi pe sfintele fecioare aducîndu-le de făţă, a poruncit să le dezgolească, că să vădă trupurile lor. Însă cînd au început slujitorii să dezbrace hainele de pe dînsele, nu puteau să le dezbrace nicidecum, pentru că prin lucrarea lui Dumnezeu, hainele lor atît de mult se lipiseră de sfintele lor trupuri, că pielea de trup şi toţi se mirau de o minune că aceea; deci, mult s-au ostenit slujitorii că să le dezbrace şi nimic n-au sporit. Iar ighemonul, şezînd la judecată, deodată a dormit un somn greu, încît nici nu puteau a-l deştepta. Pentru că îl clătinau şi cu mare glas strigau spre dînsul, iar el dormea că un mort. Şi, luîndu-l, l-au dus în casă lui. Iar după ce l-au dus în casă, îndată s-a deşteptat.

Auzind împăratul de cele ce s-au întîmplat ighemonului Dulţie îl batjocorea, iar pe sfintele fecioare le-a dat spre cercarea lui Sisinie comitul. Iar acela, mai întîi pe Sfînta Irina punînd-o înaintea să, a întrebat-o: “Te vei supune poruncii împărăteşți?” Răspuns-a sfînta: “Nu mă voi supune, căci sînt creştină şi roabă a Atotputernicului Dumnezeu”. Şi a poruncit comitul să o ducă în temniţă. Apoi pe Agapia şi pe Hionia punîndu-le înaintea judecăţîi sale a zis către dînsele: “Sora voastră cea mai tînără a fost amăgită şi învăţată de voi că să defaime dumnezeieştile legi; pentru aceea i-am mutat pe urmă chinuirea ei că, privind la voi, să se teamă şi să ne asculte. Dar şi voi, de voiţi să vă liberăţi de munci, aduceţi zeilor jertfă, precum aducem şi noi, supunîndu-ne împărăteştilor porunci”. Răspuns-a Sfînta Agapia: “Credinţa noastră este nebiruită!” Zis-a comitul către Sfînta Hionia: “Dar tu ce zici?” A răspuns Sfînta Hionia: “Credinţa noastră este neschimbată!” Zis-a comitul: “Sînt la voi cărţi creşțineşți?” Grăit-au sfintele: “Sînt cărţi, dar sînt ascunse în mintea noastră, de unde nicidecum nu se pot lua de vrăjmaşîi lui Hristos”. Zis-a comitul: “Cine v-a sfătuit să vă daţi de bunăvoie la o primejdie că această?” Fecioarele răspunseră: “Primejdia această este vremelnică, dar folositoare; căci dintr-însa se naşte slavă cea veşnică”. Comitul zise: “Împliniţi porunca împărătească şi jertfiţi zeilor”. Iar sfintele fecioare au răspuns: “Noi aducem jertfă de laudă lui Dumnezeu, iar diavolului nu vom jertfi niciodată. Deci nu nădăjdui, că nu ne vei întoarce de la Domnul nostru Iisus Hristos, ci fă cele poruncite ţie de împăratul tău cel pămîntesc, precum şi noi facem cele poruncite de Împăratul nostru cel ceresc”.

Atunci Sisinie comitul a dat un răspuns că acesta asupra lor: “Agapia şi Hionia, care nu s-au supus prin îngrozirea de judecată să împlinească împărăteasca poruncă, poruncesc să se ardă”. Auzind această, sfintele fecioare s-au umplut de bucurie şi au strigat cu mare glas: “Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai învrednicit a fi mărturisitoare numelui Tău celui Preasfînt, în mîinile Tale, Stăpîne, primeşte sufletele noastre”. Şi le-au aruncat în foc şi, rugîndu-se, şi-au dat sufletele în mîinile Domnului lor, iar acel mare foc arzînd, nu numai că nu s-a atins de trupurile acelor sfinte fecioare, dar nici de hainele lor şi nici urmă nu era pe dînsele de arderea focului, spre arătarea necredincioşilor că nu au murit de arderea focului, ci cu rugăciune şi-au cerut de la Dumnezeu acel sfîrşit fericit. Iar trupurile lor, fiind nevătămate, le-au furat noaptea din foc slugile Sfintei Anastasia, vindecătoarea de răni şi le-au dus la stăpîna lor, în casă în care locuia. Iar Sfînta Anastasia, ungînd cu aromate acele trupuri muceniceşți, le-a pus cu cinste în mormîntul cel nou, bucurîndu-se cu duhul şi rugîndu-se Domnului, că să o învrednicească şi pe ea a fi părtaşă darului acelora.

A două zi, Sisinie comitul, şezînd la judecată, a adus pe Sfînta Irina şi a zis către dînsa: “Jertfeşte zeilor că să nu pieri în foc că şi surorile tale”. Sfînta răspunse: “Nu voi jertfi, ci mă sîrguiesc a fi părtaşă surorilor mele, că să nu fiu străînă de dînsele cînd voi stă înaintea feţei lui Dumnezeu!” Comitul zise: “Supu-ne-te, că să nu cazi în mai mari munci decît surorile tale”. Sfînta răspunse: “Sînt gata pentru toate muncile, pentru că doresc să mor pentru adevăr; apoi prin moarte să dobîndesc viaţă şi prin foc trecînd, să ajung la odihnă şi la răcorire”. Comitul zise: “Voi porunci să te ducă în casă de desfrînare, că acolo să fii batjocorită pînă vei muri”. Sfînta răspunse: “Trupul meu va pătimi de la desfrînaţi, mîncîndu-se că de un cîine, sau de lup, sau de urs, sau de balaur muşcîndu-se şi mai cu voie îmi este să pătimesc prihănirea aceea a trupului, decît să-mi întinez sufletul cu închinarea la idoli; pentru că necurăţia care se face fără de voie şi pe care sufletul nu o voieşte nu se socoteşte păcat înaintea lui Dumnezeu. Oare s-au întinat sfinţîi care au pătimit mai înainte pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cărora călăii le turnau în gură cu silă din sîngiuirile cele jertfite idolilor?”

Comitul zise: “Cu adevărat nu s-au întinat mîncînd din jertfele noastre?” Sfînta Irina răspunse: “Cu adevărat nu s-au întinat; încă s-au şi încununat. Căci, avînd mîinile legate şi gură deschizîndu-le cu silă, le-aţi turnat sîngele cel jertfit; că plăcerea ce se primeşte de voie are pedeapsa păcatului, iar ceea ce se dă de silă aduce cunună celui silit. Aşa şi mie, care mi-am dat trupul Hristosului meu, chiar orice fel de silire îmi veţi face în acest fel, nădăjduiesc că neprihănită voi fi înaintea Mirelui meu Cel fără de moarte; încă nădăjduiesc că voi lua şi cinste de la Dînsul, că una ce pătimesc pentru Dînsul nevoie şi silă. Deci n-am nici o grijă de orice veţi voi să faceţi trupului meu ori la bătăi, ori la foc de îl veţi da, sînt gata a le pătimi pe toate pentru numele Dumnezeului meu, căci este puternic Dumnezeul meu să nu vă lase să-mi faceţi ceea ce aţi gîndit asupra mea”.

Atunci comitul a dat-o ostaşilor, că s-o ducă în casă de desfrînare şi s-o batjocorească oricîţi vor voi, pînă ce va muri. Deci, fiind dusă sfînta de ostaşi, i-au ajuns alţi doi ostaşi al căror chip era minunat şi luminat, că trimişi de la comitul şi au grăit către cei ce o duceau pe sfînta: “Ne-a trimis comitul să duceţi pe această fecioară la locul unde vă vom arăta”. Apoi i-au dus după cetate şi, suindu-i pe un deal foarte înalt, au zis ostaşilor: “Duce-ţi-vă şi ziceţi comitului Sisinie că am pus fecioara pe deal cum ne-a poruncit”. Deci, s-au dus ostaşîi la comit, iar cei doi luminaţi s-au făcut nevăzuţi, căci fuseseră îngerii lui Dumnezeu. Şi stătea Sfînta Irina pe deal, lăudînd şi mulţumind lui Hristos Dumnezeu, Cel ce a izbăvit-o de mîinile desfrînaţilor.

Aflînd de aceea, comitul s-a mîniat că nu i s-a îndeplinit porunca şi încălecînd pe cal a alergat la dealul acela. Şi vedea pe sfînta fecioară stînd pe deal, dar nu putea să se șuie, pentru că i se arăta dealul acela îngrădit că de un zid mare şi de nesuit. Deci, umblînd împrejurul dealului, se trudea cu mînie, că nu putea să ajungă la aceea ce o vedea; şi, ostenindu-se aşa de dimineaţă pînă seară, nimic n-a sporit. Dar unii din ostaşi care erau lîngă el au întins arcurile, au slobozit săgeţi către dînsa şi au rănit-o. Iar ea a strigat cu glas mare către comit: “Eu rîd de ține, ticălosule, căci că la un bărbat tare ai ieşit cu oaste şi cu război către mine neputincioasă. Însă, iată, mă duc curată la Domnul meu Iisus Hristos, Care mă însoţeşte acum cu surorile mele!” Zicînd această şi lui Dumnezeu dînd mulţumire s-a culcat pe pămînt şi şi-a dat duhul său Domnului. Această a fost cu o zi mai înainte de Paşți, iar după ce a înnoptat, Sfînta Anastasia a trimis pe slugile sale şi au luat cinstitul trup al Sfintei Muceniţe Irina din deal şi, ungîndu-l cu miruri binemirositoare, l-au pus alături de trupurile surorilor ei.

Astfel s-a săvîrşit pătimirea Sfintelor trei muceniţe, surori şi fecioare Agapia, Hionia şi Irina şi îndată sfintele muceniţe fecioare au stat înaintea Scaunului Prea Sfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, al Unuia Dumnezeu, Căruia se cade slavă în veci. Amin.

Pomenirea Sfinţilor Filic Episcopul, Ianuarie Preotul, Furtunat şi Septemin
În al optulea an al împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, a ieşit poruncă pe la toate locurile, că să se ardă toate cărţile creştinilor. De aceea a fost trimis în cetatea Biucan un oarecare Marian, bărbat preaspurcat, care a adus înaintea să pe Filic episcopul, pe Ianuarie preotul, pe Furtunat şi pe Septemin şi, citindu-le porunca împărătească, cerea numaidecît cărţile ce erau la ei. Iar preasfinţitul episcop a zis către ei: “Scris este, guvernatorule: Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor. În zadar te nevoieşti, deşi ai cu ține poruncile împărăteşti”. Guvernatorul a zis: “Lasă vorbele nebuneşti şi fă voia împăratului, că altfel te voi trimite legat la proconsul”. Şi sfîntul i-a zis: “Precum mă aflu către ține, asemenea şi către toţi, şi către însuşi împăratul tău mă voi află”.

Atunci închizîndu-l în temniţă, fără de nici o îngrijire l-a lăsat trei zile, apoi, scoţîndu-l, l-a mai cercetat; şi legîndu-l pe el şi pe cei împreună cu el, i-a trimis la proconsul. Acela iarăşi cercetîndu-i, i-a pus la închisoare. Şi după şase zile scoţîndu-i, i-a trimis la prefectul pretorilor, care, după ce i-a primit şi i-a îngrozit foarte mult, i-a aruncat într-o cumplită temniţă cu multă pază, şi după 14 zile, scoţîndu-i de acolo şi încă cercetîndu-i, i-a băgat pe ei într-o corabie la un loc cu caii, legaţi de picioarele cailor; iar sfinţii tăvălindu-se printre picioarele cailor fără să guste hrană sau apă patru zile, mulţumeau lui Dumnezeu.

Ajungînd la limanul unei cetăţi, au fost cercetaţi pe ascuns de către creştini. Şi de acolo mergînd la cetatea numită Tavromeni şi plutind încă pe la Licaonia, au venit la cetatea Eluron. Atunci ticălosul prefect, dezlegînd pe sfinţi din legături, cu glas lin le făcea întrebările; iar sfinţii grăind dimpotrivă, că nici cărţile nu le dau, nici idolilor nu jertfesc, a poruncit el că ei să fie tăiaţi de sabie; şi aflînd ei hotărîrea, au făcut rugăciune; şi, tăindu-li-se capetele, au primit cununile din mîna Domnului.