Deci, Savorie mai întîi a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi au rînduit bărbaţi vameşi sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăţi pe credincioşi. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoţîi şi slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii şi chiar a dărîmă bisericile şi a le face una cu pămîntul. Iar pe Sfîntul Simeon, că pe un vrăjmaş al împărăţiei persane şi al mincinoasei credinţe păgîne, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la el. Şi fiind Sfîntul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania, prins şi legat cu lanţuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoşat de mînia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Pentru această mai cumplit mîniindu-se împăratul, a întrebat pe sfîntul: “Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?” Sfîntul a răspuns: “Mai înainte n-am fost adus la ține astfel, precum sînt adus acum şi mă închinam, dînd vrednică cinste împărăţiei tale. Iar acum, de vreme ce sînt adus că să mă lepăd de Dumnezeul meu şi să mă depărtez de credinţa mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ţie, fiindcă eşți vrăjmaş al Dumnezeului meu!”
Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui şi-i făgăduia pentru aceea multe daruri şi cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creştinătatea din împărăţia lui. Însă după ce a văzut pe sfîntul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniţă. Şi fiind dus sfîntul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrîn şi crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui şi era cinstit, avînd cel mai dintîi loc în casă împărătească. Acela şezînd lîngă palatul împărătesc şi văzînd pe Sfîntul Simeon episcopul ieşind afară, îndată s-a sculat de la locul său şi s-a închinat pînă jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfîntul Simeon şi-a întors făţa de la el şi cu mînie ridicîndu-şi glasul, l-a ocărît că pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creştin, iar după aceea se închinase soarelui, de frică împăratului. Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plînge şi a se tîngui şi, dezbrăcîndu-şi hainele cele de mare preţ, s-a îmbrăcat într-o haină neagră şi proastă şi şezînd lîngă uşile palatului plîngea, zicînd în sine: “Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon şi-a întors faţa de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?”
Această zicînd, se mîngîia greu. Şi, înştiinţîndu-se despre această împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său şi, văzîndu-l plîngînd, l-a întrebat: “Care este pricina unui necaz că acesta, şi ce ţi s-a întîmplat, că atît de mare îţi este mîhnirea?” Răspuns-a Husdazat: “Niciodată ceva nenorocit, sau de mîhnire nu mi s-a întîmplat să văd în casă ta cea împărătească. Aş fi voit mai bine că toate nenorocirile din lumea această, mîhnirile şi primejdiile să le sufăr, decît aceea de care acum mă doare inima şi plîng. Căci pînă acum trăiesc pe pămînt, fiind atît de bătrîn; deşi eram dator a muri demult, totuşi încă mai privesc la soare, căruia m-am închinat că unui Dumnezeu şi n-am murit mai întîi, decît să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; şi am cinstit zidirea mai mult decît pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu făţărnicie, nu cu adevărată inimă, făcînd după plăcerea ta, şi m-am făcut pentru amîndouă pricinile vrednic de pedeapsa morţîi. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu şi pentru că m-am făcut necredincios ţie, la bătrîneţile mele. Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pămîntului, că de acum nu voi mai face un păcat că acesta; nu voi mînia mai mult pe Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci”.
Această auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat şi a început a se mînia mai mult asupra creştinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit şi au schimbat pe Husdazat. Şi, fiindu-i milă de bătrîn, îl ruga că pe un tată, să nu facă o defăimare că aceea zeilor lui, iar lui necinste şi casei împărăteşți mîhnire. Şi-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri. Iar Husdazat grăia: “Destul îmi este nebunia ce am făcut-o pînă la bătrîneţile mele, iar mai mult decît acum nu voi mai face această, că să cinstesc pe făptură, mai mult decît pe Făcător”.
Deci, după multe şi felurite sfătuiri, împăratul văzînd pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osîndit la tăiere cu sabia. Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dînsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc şi l-a rugat că, mergînd la împărat, să-i spună cererea lui, zicîndu-i: “Împărate, aşa grăieşte Husdazat: adu-ţi aminte de slujba mea, cu care din tinereţile mele, mai întîi tatălui tău, după aceea ţie ţi-am slujit pînă acum cu toată cuviinţa şi nu este trebuinţă de martori pentru cele grăite. Tu singur bine ştii. Iar pentru toate acelea un dar cer de la ține; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Porunceşte propovăduitorului să strige cu mare glas, că să şție domnii şi boierii şi tot poporul, că nu pentru o necredinţă şi neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creştin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său”.
După ce Savorie s-a înştiinţat de această, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toţi creştinii, cînd cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrîn, cinstit şi iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruţat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morţîi. Iar Sfîntul Husdazat într-alt chip se gîndea în sine: că creştinii, pe care i-a înfricoşat şi i-a mîhnit, auzind de întoarcerea şi de mucenicească lui moarte pentru Hristos au să se bucure şi către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfîntului muce-nic i s-a tăiat capul, strigînd propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decît numai pentru Hristos şi-a dat capul Husdazat.
Sfîntul Simeon episcopul, aflînd despre un sfîrşit că acesta al lui Husdazat, şezînd în temniţă cu preoţîi şi cu ceilalţi creştini, s-au umplut cu toţîi de negrăită bucurie şi preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire şi cu cunună mucenicească l-a încununat. După această Simeon a fost chemat a două oară la împărat şi a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credinţa creştină; dar a se închina soarelui şi împăratului nu voia. Deci, împăratul mîniindu-se, a poruncit că pe toţi creştinii cei ce erau în temniţă şi în lanţuri să-i scoată la moarte, în ziua mîntuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoşi era o sută, între care erau mulţi preoţi, diaconi şi alţi clerici, osîndiţi fiind de împărat, că toţi să fie ucişi cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfîrşit şi Simeon să fie ucis.
Toţi fiind duşi la moarte legaţi, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: “De voieşte cineva din voi să fie viu şi cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!” Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dînşîi nu vroia să-şi aleagă viaţa cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osîrdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viaţă. Iar sfîntul episcop îi întărea pe dînşîi, că să nu se teamă de moarte, spunîndu-le multe din dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi mîngîindu-i cu nădejdea vieţii celei veşnice întru Împărăţia Cerului. Şi aşa i-au tăiat pe toţi. La sfîrşit şi Sfîntul Simeon, păstorul turmei celei cuvîntătoare, trimiţîndu-şi turmă să înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, şi-a plecat capul său sub sabie şi a trecut la Domnul.
Şi au fost tăiaţi şi amîndoi preoţîi prinşi împreună cu dînsul, Avdelae şi Anania, amîndoi bătrîni. Dar pe cînd Anania se pleca sub sabie, a început a tremură de frică. Şi era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casă împărătească. El era creştin tăinuit, dar văzînd pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dînsul: “Nu te teme, bătrînule! Închide-ţi ochii şi fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască”. Iar dacă a zis această bătrînul acela, îndată s-a cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creştin, şi de necurăţia persană se leapădă. Deci, umplîndu-se de mînie împăratul, a poruncit că nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare şi tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă şi i-a tăiat-o. După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul şi aşa a omorît pe sfînt. În acelaşi ceas a prins şi pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia şi, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.
Şi mulţi alţîi au fost ucişi în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfîntul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, şi împreună cu dînsul şi o mie de sfinţi mucenici, pe care, adunîndu-i Biserica, îi numără o mie o sută şi cincizeci.
Iar istoricii Sozomon şi Nichifor povestesc în cărţile lor că au fost ucişi în acea vreme mulţime de creştini în ziua Patimilor lui Hristos şi la praznicul Paştilor. Pentru că atunci cînd a ieşit porunca păgînului împărat Savorie, că toţi creştinii din pămîntul lui să se piardă, atunci credincioşîi bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, singuri ieşind cu sîrguinţă din casă, se dădeau pe dînşîi cu osîrdie la moarte şi mureau cu bucurie pentru Domnul lor. Iar după ce a fost ucis Sfîntul Azad, a plîns după dînsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult şi a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învăţătorii şi povăţuitorii creştini, pe preoţi şi pe episcopi, i-a încredinţat vrăjitorilor, că să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creştin a poruncit să-l cruţe. Iar noi, cinstind pomenirea sfinţilor mucenici celor număraţi şi celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoinţă şi Dătătorul de cununi Hristos Mîntuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, slăvit în veci. Amin.
Melitina, cetatea Armeniei, a crescut pe acest plăcut al lui Dumnezeu, Acachie, născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu temători, care, fiind neroditori, prin rugăciuni şi prin post au cerut de la Dumnezeu pe acest rod binecuvîntat. Apoi, crescîndu-l în învăţătura cărţii, l-au dus la episcopul cetăţii aceleia şi l-au dat la slujba lui Dumnezeu, pentru că astfel se făgăduiseră, cînd au cerut de la Dumnezeu acest rod. Şi era atunci episcop al cetăţii Melitinei fericitul Otrie, care la al doilea Sinod din toată lumea al Sfinţilor Părinţi, pe vremea împărăţiei Marelui Teodosie, a fost împotriva lui Macedonie, luptătorul contra Sfîntului Duh.Deci Otrie, fiind unul din cei o sută cincizeci de Sfinţi Părinţi, bine se nevoia pentru dreapta credinţă, împreună cu Sfîntul Grigorie Teologul şi cu ceilalţi rîvnitori şi apărători ai dreptei credinţe, stînd tare şi luptînd împotriva eresului. Acestui bărbat, de Dumnezeu însuflat, Otrie, i s-a încredinţat de către părinţi fericitul copil Acachie. Iar Sfîntul Otrie episcopul, văzînd mai înainte darul lui Dumnezeu ce era în pruncul acela, l-a făcut cleric bisericesc. Şi mergea Acachie din putere în putere, sporind în fapte bune şi în bisericeştile osteneli întinzîndu-se, iar cu anii, cu înţelegerea şi cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, venind întru desăvîrşire şi sfinţenie, s-a făcut şi altora spre folos şi învăţătură. La dînsul fiind şi Eftimie cel Mare, în anii copilăriei, a învăţat carte, precum de aceasta se povesteşte în viaţa lui Eftimie. Şi nu numai copiilor, ci şi bătrînilor a fost învăţător Fericitul Acachie, cu cuvîntul şi cu chipul îmbunătăţitei sale vieţi, după ce acum şi la treapta preoţiei se suise şi i se încredinţase grija pentru mîntuirea sufletelor omeneşti.
Fiind vas ales al Sfîntului Duh, s-a învrednicit de arhiereasca cinste în a sa vreme, ca un vrednic. Pentru că după ce Sfîntul Otrie, episcopul Melitinei s-a dus către Domnul din viaţa aceasta, în locul aceluia Fericitul Acachie alegîndu-se de toţi cu un glas şi la scaunul acela ridicîndu-se după rînduială, a fost pus ca o făclie luminoasă într-un sfeşnic de aur, ca toată lumea să o lumineze. Şi atît a plăcut lui Dumnezeu arhiereul acesta, şi s-a făcut mare cu sfinţenia, încît s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni. Deci, se cade ca din cele mai multe minuni ale lui, să povestim aici pe unele din ele.
Fiind secetă mare în acel an şi foametea stînd deasupra şi mîhnirea poporului înmulţindu-se, s-a dus arhiereul lui Dumnezeu împreună cu poporul cel flămînd la biserica Sfîntului Marelui Mucenic Eustatie, care era afară din cetate, rugînd pe pătimitorul lui Hristos, ca să-i ajute în rugăciunile lor şi împreună să ceară de la Dumnezeu ploaie pămîntului celui uscat. Şi, afară de biserică, la un loc frumos făcînd jertfelnic şi prestol dumnezeiesc, în cîmp, fără de acoperămînt şi poruncind cele cu cale, a început jertfa cea fără de sînge a o săvîrşi, ridicîndu-şi ochii cei plini de lacrimi spre cer. Şi n-a amestecat în sfîntul pahar apă în vin, precum este obiceiul a amesteca, ci înălţîndu-şi mintea la Dumnezeu, cu dinadinsul se ruga ca El Singur de sus cu apă de ploaie să amestece paharul şi brazdele pămîntului cele uscate să le adape. Şi atît a fost de tare şi de puternică la Domnul rugăciunea lui, încît îndată s-a vărsat ploaie mare şi nu numai paharul a amestecat, ci şi pămîntul a adăpat din destul. Şi s-a schimbat în bucurie mîhnirea tuturor popoarelor ce erau acolo, care se veseleau şi mulţumeau lui Dumnezeu. Şi a fost în acel an îmbelşugare preaîndestulată cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Acachie.
Un rîu din acele părţi de multe ori surpîndu-şi malurile sale, îneca satele învecinate; iar odată atît s-a umplut, încît şi casele cele mari, care erau aproape, cu totul le-a înecat, iar pe altele le dărîma şi din ceas în ceas mai mult ameninţa cu înecarea mai multor locuinţe. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Acachie, văzînd necazul cel mare al poporului său de potopul acela şi făcînd rugăciune către Dumnezeu, a pus o piatră nu departe de mal şi a poruncit rîului să nu treacă de hotarul cel pus de dînsul. Şi îndată s-a împreunat apa în malurile sale şi se vedea că-şi făcea curgerea mai sus decît pămîntul, din cauza apei multe, iar din maluri nu se revărsa mai departe, fără numai pînă la piatra aceea, cu care arhiereul a încuiat rîul acela în ale sale hotare.
A fost un loc elinesc, de la cetatea de acolo ca de optsprezece stadii, care se numea Miasini, foarte frumos, potrivit şi desfătat, avînd de amîndouă părţile cîmp larg, care se despărţea între două dealuri; iar prin mijloc curgea un rîu repede şi curat spre răsărit, care se numea Azoros sau Azur şi cu bălţi era înconjurat şesul acela. Şi era acolo la un loc deosebit ales şi preafrumos, o capişte idolească şi sad de pomi bine roditori împrejur, care se adăpau cu apa iezerului Azurului. Însă se întina cu diavoleştile urîciuni, pentru că adunîndu-se acolo elinii cei ce se ţineau de închinarea de idoli cea veche, îşi săvîrşeau necuratele lor jertfe. Iar rîvnitorul lui Hristos, Sfîntul Acachie, a voit să curăţească acel loc şi să-l sfinţească spre lauda adevăratului Dumnezeu. Şi multe osteneli a suferit, de vreme ce slujitorii de idoli se împotriveau foarte mult aceluia, nelăsîndu-şi locul lor de jertfit idolilor.
După ce sfîntul a început a zidi acolo o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci oamenii aceia răi îi făceau noaptea rău; pentru că cele ce ziua zideau credincioşii, pe acelea noaptea le dărîmau păgînii închinători la idoli. Dar, înarmîndu-se cu rugăciunea asupra lor, Arhiereul lui Hristos, Acachie, a biruit puterea potrivnicilor. Deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dărîmat capiştea idolească şi a săvîrşit Biserica Maicii lui Dumnezeu şi a sfinţit-o, făcînd locul acela locuinţă sfinţilor îngeri, care mai înainte era locaş al diavolilor. Şi a zidit o mănăstire lîngă Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru monahii cei îmbunătăţiţi. Apoi unde se făceau jertfele sîngeroase ale diavolului, acolo fără de sînge şi curată jertfă se aducea lui Dumnezeu şi în toate zilele, măriri şi rugăciuni. Apoi se săvîrşeau minuni, cu darul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu rugăciunile făcătorului de minuni Acachie pe care văzîndu-le elinii, îşi părăseau păgînătatea şi se întorceau la Hristos Dumnezeu.
Deci, să pomenim o minune preaslăvită, care s-a făcut acolo. Vîrful bisericii, din întîmplare nefiind bine întemeiat, pe cînd Arhiereul lui Dumnezeu săvîrşea dumnezeiasca slujbă în Altar, se pleca să cadă înlăuntrul bisericii, începînd chiar a cădea. Şi poporul cu mare teamă fugea afară, iar arhiereul a strigat: “Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” Şi îndată s-a ţinut vîrful bisericii şi stătea spînzurat în văzduh, sprijinindu-se prin rugăciunea sfîntului ca de un stîlp tare, pînă ce arhiereul a săvîrşit slujba şi a ieşit afară cu clerul său; iar după ce a ieşit, a căzut vîrful la pămînt cu mare zgomot, nevătămînd pe nimeni.
Într-altă biserică oarecare, la un loc ce se numea Samurie, pe cînd acest bun păstor dădea hrană duhovnicească la turma sa cea cuvîntătoare, adică propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, vorbind către popor, o mulţime de rîndunele care erau acolo, cu cîntarea lor cea glăsuitoare făceau împiedicare glasului lui cel lin, asurzind urechile ascultătorilor, încît nu se auzeau bine cuvintele ce ieşeau din gura cea de Dumnezeu glăsuitoare a arhiereului.
Atunci învăţătorul, încetînd puţin din vorbirea cea către popor, şi-a întors cuvîntul spre rîndunele şi le-a poruncit în numele Celui de obşte Ziditor al tuturor, să tacă din strigarea lor şi îndată rîndunelele au tăcut, fiind legate cu amuţire; şi nu numai au tăcut, ci au şi zburat mai departe, lăsîndu-şi cuiburile. Din acea vreme nu se mai încuibau acolo şi chiar dacă una din rîndunele zbura din întîmplare pe la biserica aceea, nu putea să-şi dea acolo firescul său glas, ci ca o mută zbura; şi îndată se ducea de acolo, ca şi cum era gonită de cineva.
Casa acestui făcător de minuni era înaintea cetăţii, în care vieţuia mai înainte de luarea cinstitei episcopii. Iar după ce a luat scaunul arhieresc, a făcut casa sa bolniţă de odihnă săracilor şi bolnavilor şi adeseori mergea la dînşii, îi cerceta, le dădea cele de trebuinţă şi slujea singur bolnavilor. Odată, pe vremea secerişului, mergînd la bolnavi, îi întreba de ce sînt lipsiţi, sau de ce nu le ajung cele de trebuinţă. Ei spuneau că sînt îndestulaţi cu de toate, decît numai de una au necaz, că îi supără mulţime de muşte, căzînd pe rănile şi bubele lor şi cu durere le pişcă trupurile. Sfîntul, rugîndu-se lui Dumnezeu, a izgonit muştele cu rugăciunea şi a pus hotar, să nu fie acolo muşte niciodată. Şi a fost aceea pînă la sfîrşitul plăcutului lui Dumnezeu, pentru că de la acea vreme în toţi anii, nici o muscă nu s-a mai văzut în casa aceea.
Minuni ca acestea a făcut multe, acest minunat bărbat cu darul lui Dumnezeu. Pe nişte broaşte, care orăcăiau asurzitor într-un lac, le-a certat, poruncindu-le să tacă. Iar după cîtăva vreme miluindu-le, le-a dezlegat de amuţire, însă nu cu totul, pentru că le lăsase să-şi dea glasurile, dar nu cu mare glas ca mai înainte. Într-un loc fără de apă a scos izvor de ape vii dintr-o piatră uscată şi pe cei însetaţi i-a adăpat. Şi cu mai multe alte faceri de minuni a uimit lumea făcătorul de minuni cel ales. Iar la Sinodul al treilea din Efes cel din toată lumea, care s-a ţinut pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, cu Sfîntul Chiril patriarhul Alexandriei şi împreună cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, a biruit pe rău credinciosul Nestorie, patriarhul Constantinopolului, pe hulitorul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi l-au dat anatemei. El era lăudat şi iubit de toţi Sfinţii Părinţi, precum şi de dreptcredinciosul împărat mult cinstit. Şi păscînd biserica lui Hristos din destul şi făcînd multe minuni, s-a dus către Domnul şi s-a aşezat lîngă mormîntul Sfîntului Mucenic Polieuct, cu care acum în ceata sfinţilor slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu Cel slăvit de toată făptura în veci. Amin.
Acest între sfinţi părintele nostru Agapet a trăit pe vremea împărăţiei lui Justinian, crescut fiind prin sihăstrie şi virtute şi învrednicit de cinstea preoţiei. Purcezînd să meargă la Constantinopol, că să se întîlnească cu împăratul Justinian, îndată pe cale a dat dovadă de virtutea să şi de îndrăzneală către Dumnezeu, căci ajungînd în Grecia, văzînd un om cuprins de două neputinţe, căci nici nu putea vorbi, nici nu putea umblă, apucîndu-l de mînă, l-a făcut cu picioare noi, şi băgîndu-i în gură sfîntă părticică din stăpînescul Trup, l-a arătat binegrăitor. Dar şi după ce a ajuns la Poartă de Aur, punînd mîna pe un orb ce s-a apropiat de el, ia dăruit puterea vederii.
Drept aceea, după vrednicia virtuţii sale, fiind primit de cei în dregătorii şi de senat şi de însuşi împăratul şi de toată cetatea şi izgonind din scaunul Constantinopolului pe Antim episcopul Trapezuntei, care rău trecuse la acel scaun, că cel ce cugetă ale lui Eutihie şi ale lui Sever, l-a dat pe el anatemei şi a hirotonit pe preacucernicul preot Mînă, al preasfintei Bisericii celei mari, încuviinţat cu viaţa şi cu cuvîntul şi cu care avea drepte cugetările credinţei. Pe acesta aşezîndu-l în scaunul patriarhicesc, după cîtva timp s-a mutat către Domnul.
Viaţa Cuviosului Savatie, din insula Soloveţului, noul făcător de minuni
În zilele dreptcredinciosului şi marelui voievod Vasilie Vasilievici al Vladimirului, al Moscovei şi al întregii Rusii, marelui voievod Boris Alexandrovici al Tferului şi marelui voievod Olgovici al Riazanului, ocupa scaunul Mitropoliei Rusiei Fotie Grecul; iar în marele Novgorod şi în Poscov era arhiescop Eftimie Bărbosul. Atunci a fost la Bealoezer în mănăstirea lui Chiril, un stareţ anume Savatie, vieţuind acolo în pustnicie cu alţi monahi.
Slujind Domnului ziua şi noaptea, îşi omora trupul cu setea şi cu foamea, cu privegherea, cu rugăciunile şi cu toate ostenelile vieţii monahiceşti celei întristătoare, fiind ascultător egumenului şi fraţilor şi trecînd toate slujbele mănăstireşti cu sîrguinţă. Pentru aceasta era iubit şi cinstit de toţi, şi viaţa sa îmbunătăţită şi iubitoare de osteneală a devenit pildă pentru ceilalţi, iar numele lui era slăvit între monahi. Şi supărîndu-se, nu suferea să fie slăvit de oameni, ştiind că nu de la oameni, ci la Dumnezeu se cuvine a căuta slava. Deci gîndea să se depărteze de acolo şi să-şi caute un loc unde să fie neştiut. Şi a auzit că în stăpînirea Novgorodului era un lac numit Nevo, în care se afla o insulă ce se cheamă Valaam şi acolo era o mănăstire a Schimbării la Faţă a Domnului; iar monahii acelei mănăstiri aveau viaţă foarte îmbunătăţită, ostenindu-se ziua şi noaptea în dumnezeiasca rînduială, iar hrana o aveau din ostenelile lor.
Deci, a rugat pe egumen şi pe fraţi să-l lase cu binecuvîntare în acea mănăstire. Şi fiind liberat, a venit în insula Valaam şi a fost primit în mănăstire cu dragoste, urmînd nevoinţei pline de osteneală, a monahilor de acolo. Apoi, înnoindu-şi ostenelile sale, a covîrşit pe toţi prin nevoinţele lui şi s-a cunoscut viaţa sa îmbunătăţită, pentru că şi-a subţiat trupul desăvîrşit şi s-a arătat locaş al Sfîntului Duh. Astfel s-a făcut acolo, ca şi în mănăstirea lui Chiril, cinstit şi lăudat de toţi fraţii. De aceea Cuviosul Savatie se mîhnea în sine, primind cu greu cinstirea de la fraţi şi se gîndea să-şi caute linişte. Auzind de insula Soloveţului din ocean, ce este depărtată de ţărm cam de două zile, care în acea vreme era pustie şi nelocuită de oameni, s-a bucurat cu duhul. Fiind cuprins de un mare dor să meargă acolo şi să se sălăşluiască la linişte, ruga pe egumen să-l libereze. Iar egumenul şi fraţii iubeau pe cuviosul pentru fapta cea bună a lui şi îl cinsteau ca pe un rob al lui Dumnezeu, trimis de El între dînşii.
Nevrînd să se lipsească de un împreună vieţuitor ca acesta, de al cărui chip al vieţii celei îmbunătăţite se foloseau toţi, rugau pe stareţ să nu-l lase, şi prin rugămintea cea stăruitoare, nu-l liberau. Deci, pînă la o vreme a vieţuit încă puţin cuviosul cu ei. Apoi rugîndu-se lui Dumnezeu şi la ajutorul Lui lăsîndu-se, a ieşit în taină, neştiindu-l nimeni, şi de Dumnezeu povăţuindu-se, a plecat în insula Soloveţului. Şi venind la mare, în preajma insulei Soloveţului, a văzut pe locuitorii care vieţuiau acolo aproape de mare şi-i întreba despre insulă. Aceia îi spuneau că este multă depărtare de la mal pînă acolo şi calea este grea, căci marea este înfricoşată şi cei ce plutesc spre Soloveţ, abia ajung în două zile, cînd este liniştită. Iar cuviosul cu multă osîrdie îi întreba cu de-a-mănuntul despre insula aceea; şi a înţeles din spusa lor, că locul este bun pentru viaţa monahicească pustnicească şi liniştită. Căci a auzit că insula este mare, avînd împrejurul ei ca o sută de stadii şi are în ea ape dulci, lac de peşte, munţi şi văi, păduri şi brazi şi altele pentru petrecerea omenească cea plăcută. Însă nu locuiesc într-însa mireni pentru că se ajunge greu acolo; mulţi, de multe ori vrînd să sălăşluiască acolo, n-au putut de frica primejdiilor mării. Uneori se duc într-acolo pescarii în luntre, socotind vremea pentru vînarea peştelui şi, împlinind trebuinţa lor, se întorc.
Aceasta auzind de la locuitori, Cuviosul Savatie, ardea cu duhul să vieţuiască în ostrovul acela şi înţelegînd locuitorii gîndul fericitului, că voieşte să se sălăşluiască acolo, i-au zis: “O, bătrînule, cu ce te vei hrăni acolo sau te vei îmbrăca, fiind sărac şi bătrîn? Cum vei petrece singur departe de oameni, neputînd nimic singur să faci?” Cuviosul le-a răspuns: “Eu, o, fiilor am un Stăpîn, Care face tînără firea bătrîneţilor, precum şi pe prunc pînă la bătrîneţe îl creşte. Ştie a îmbogăţi pe cei săraci şi scăpătaţilor a le da cele de trebuinţă; iar pe cei flămînzi a-i sătura cu puţină hrană, precum altădată a săturat cu cinci pîini, cinci mii de oameni în pustie”. Iar locuitorii, auzind pe bătrînul că vorbeşte din cărţi, unii se minunau de înţelepciunea lui, iar alţii uşori la minte, rîdeau de el. Iar cuviosul, aruncînd spre Domnul grija sa, s-a dus de acolo spre rîul numit Vig, la care ajungînd a găsit un monah ce se chema Ghermano, vieţuind lîngă o casă de rugăciune.
Petrecînd la dînsul cîteva zile şi despre insula Soloveţului auzind aceleaşi de la el, ca şi de la locuitori, s-au sfătuit amîndoi, ca, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, să meargă şi să vieţuiască acolo. Deci, pregătind o luntre şi puţine din cele spre trebuinţa trupească, adică unelte la lucrarea cea cuviincioasă, s-au rugat mult lui Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea neîndoită spre El, s-au aşezat în luntre şi au pornit, marea fiind alinată. Iar Domnul ajutîndu-le şi fără de primejdie plutind, au ajuns la insula cea dorită, bucurîndu-se şi veselindu-se cu duhul şi mulţumind lui Dumnezeu Cel ce i-a povăţuit în acel loc pustiu.
Şi mergînd de la mare ca la o stadie, au văzut un loc frumos aproape de iezer. Drept aceea, acolo au voit să-şi facă locuinţă; au înfipt o cruce, au făcut o chilie şi au început a vieţui întru Domnul, ostenindu-se şi lucrînd cu mîinile şi din sudoarea feţei lor cîştigînd pustniceasca hrană, adică cu mîinile neîncetat lucrau, iar cu gura lăudau pe Dumnezeu, totdeauna rugîndu-se şi cîntînd psalmii lui David, pe cînd cu mintea se apropiau de Dumnezeu.
După o vreme, locuitorii cei mai sus-pomeniţi, care petreceau aproape de mare în preajma insulei, au început a urî pe cuvioşii bătrîni, că vieţuiau acolo şi au zis între ei: “Noi sîntem mai aproape de insulă, ca nişte moştenitori ai aceleia, fiind de neam din pămîntul Corilei şi nouă mai mult ni se cade, să avem acolo parte şi fiilor noştri din neam în neam”. După puţină vreme, un om pescar, după sfatul prietenilor săi, a venit cu femeia sa şi cu toată casa, în insula aceea şi sălăşluindu-se nu prea departe de chilia bătrînilor celor plăcuţi lui Dumnezeu, au început a vieţui şi a vîna peşte din lac cu ai săi. Iar fericiţii părinţi şedeau în linişte, luînd aminte la mîntuirea lor şi cu obişnuitele lucruri se îndeletniceau.
Dar odată, într-o zi de Duminică dimineaţa, după cîntarea pravilei sale, Cuviosul Savatie, luînd cădelniţa, a ieşit din chilie să cădească Sfînta Cruce, pe care a înfipt-o de la început şi a auzit un glas de bătaie şi strigăte de plîngere, ca de la o fiinţă foarte abătută; şi s-a înspăimîntat cuviosul de glasul acelei văitări, socotind că este o nălucire, apoi s-a îngrădit cu semnul Crucii, s-a întors în chilie şi i-a spus fericitului Ghermano, care vieţuia cu el, despre glasul de bătaie şi de văitare care se auzea. Iar Ghermano, ieşind afară, a auzit la fel şi, mergînd spre glas, a găsit o femeie plîngînd şi a întrebat-o ce i s-a întîmplat şi pentru ce plînge? Iar ea, plîngînd, a spus ceea ce i se întîmplase: “Eu mergînd spre lac la bărbatul meu, m-au întîmpinat doi tineri, luminoşi la chip şi apucîndu-mă, m-au bătut cu vergile foarte tare şi, bătîndu-mă, mi-au zis: “Duceţi-vă din locul acesta, că nu se cade vouă să fiţi aici, de vreme ce spre petrecerea monahilor a rînduit Dumnezeu locul acesta”. Iar după bătaie s-au făcut nevăzuţi!” Fericitul Ghermano, întorcîndu-se la Cuviosul Savatie, i-a spus cele ce auzise de la femeie şi amîndoi au preamărit pe Dumnezeu. Iar pescarul acela, fără întîrziere luîndu-şi femeia şi toate ale sale, a plutit la satul său în care locuise mai înainte, şi din vremea aceea n-a îndrăznit nimeni să locuiască acolo cu casa, fără numai pescarii care veneau uneori pentru peşte.
După cîţiva ani fericitul Ghermano s-a dus la rîul Onig, iar Cuviosul Savatie a rămas singur în insulă, vieţuind după Dumnezeu. Dar ce fel era acolo traiul lui, cum postea, în ce chip era duhovniceştile lui nevoinţe, le ştie numai singur Domnul Cel ce toate le ştie, Cel ce privea de sus spre plăcutul Său, cum şi sfinţii Lui îngeri care cercetau pe robul lui Dumnezeu, cel ce în trup urma celor fără de trup. Iar din locul în care cuviosul vieţuia, putem să-i înţelegem viaţa. Pentru că în insula mării, cea depărtată de oameni şi rareori cercetată de cineva, ce altceva avea să facă, decît în cele plăcute lui Dumnezeu să se îndeletnicească. La Acela neîncetat gîndind, cu El prin rugăciune vorbind şi întru El toată mintea sa adîncindu-şi, ridicîndu-şi către El ochii cu lacrimi, ziua şi noaptea suspina din adîncul inimii, dorind să se dezlege de trup şi să meargă către Domnul.
Iar cînd şi-a cunoscut ducerea sa la Dumnezeu, fiind plin de zile şi de osteneli plăcute lui Dumnezeu, gîndea cum ar putea să se învrednicească de împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine. Şi rugîndu-se către Domnul, a şezut într-o luntrişoară mică, alinîndu-se marea cu rugăciunile lui şi a plutit în cealaltă parte a mării. În două zile ajungînd la mal, a mers pe uscat, vrînd să ajungă la o casă de rugăciune ce era lîngă rîul Viga, la care atunci se întîmplase să zăbovească egumenul Natanail, care venise pentru cercetarea dreptcredincioşilor creştini. Şi cînd cuviosul mergea pe calea ce-i stătea înainte, după dumnezeiasca rînduială a întîmpinat pe acel egumen Natanail, mergînd cu dumnezeieştile Taine la un sat depărtat ca să împărtăşească un bolnav. Şi după obişnuita metanie întrebîndu-se între ei şi cunoscîndu-se cine sînt, s-au bucurat unul de altul. Cuviosul s-a bucurat, că a aflat ceea ce căuta, iar Natanail, egumenul, era bucuros că s-a învrednicit a vedea cinstitele cărunteţe şi faţa cea cu sfîntă podoabă a Cuviosului Savatie de a cărei îmbunătăţită viaţă auzise. Şi a grăit fericitul Savatie către Natanail: “Rogu-mă sfinţiei tale, părinte, ca păcatele mele să le mărturisesc ţie, să le iei de la mine, cu puterea ce ţi s-a dat de la Dumnezeu şi să mă învredniceşti împărtăşirii Sfintelor Taine ale Preacuratului Trup şi Sînge al lui Hristos Stăpînului meu, pentru că de mulţi ani doresc cu dumnezeiască hrană să-mi hrănesc sufletul meu. Deci, să mă hrăneşti acum tu, sfinte părinte, căci Hristos Dumnezeul meu mi-a arătat a ta dragoste către Dumnezeu, ca să mă curăţeşti de greşelile pe care din tinereţe le-am făcut, cu cuvîntul, cu lucrul şi cu gîndul, în toată viaţa mea, pînă în ziua de astăzi”.
Răspuns-a Natanail: “Dumnezeu să te ierte, frate”. Şi, tăcînd, şi-a ridicat mîinile în sus şi cu multă mirare şi cu lacrimi a zis: “O, cuvioase, de aş avea eu păcatele tale, spre curăţirea neîngrijirii mele”. Grăit-a Sfîntul Savatie către Natanail: “De vreme ce s-a apropiat sfîrşitul vieţii mele, rogu-mă dar sfinţiei tale ca neîntîrziat să mă învredniceşti dumnezeieştii împărtăşiri”. Zis-a lui egumenul: “Acum, domnul meu, Părinte Savatie, să mergi la casa de rugăciune şi să mă aştepţi acolo căci eu voi merge la acel bolnav şi degrabă mă voi întoarce la cuvioşia ta, iar mîine de dimineaţă voi veni la tine”. Grăit-a Sfîntul Savatie: “Nu întîrzia, părinte, pînă dimineaţă, că nu ştiu dacă voi mai avea suflare, iar despre cele ce se vor întîmpla după aceasta, cum vom fi încredinţaţi?” Şi aceasta o zicea sfîntul, mai înainte spunînd ducerea sa degrabă către Dumnezeu.
Şi făcînd după dorinţa lui, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos, după săvîrşirea mărturisirii; şi dîndu-i sărutarea cea iubită pentru Hristos, i-a grăit: “Rogu-te, robule a lui Dumnezeu, să mă aştepţi la Viga, lîngă casa de rugăciune”; şi a făgăduit sfîntul să-l aştepte acolo pe egumen. Deci, acela s-a dus la bolnav, iar cuviosul la casa pomenită, întru care, dînd mulţumită lui Dumnezeu pentru cîştigarea împărtăşirii şi pentru toate darurile şi din destul rugîndu-se, a intrat în chilia care era lîngă acea casă; şi într-însa închizîndu-se, îşi gătea fericitul său suflet, cum să-l dea în mîinile lui Dumnezeu.
Într-acea vreme un neguţător din cetatea Novgorodului, anume Ioan, mergînd pe apă cu neguţătoria sa, a stat la acea casă de rugăciune, care se afla lîngă mal. Ieşind din luntrea sa, s-a închinat în biserică sfintelor icoane şi, intrînd în chilie, a aflat într-însa pe Cuviosul Savatie şi s-a binecuvîntat de dînsul, iar sfîntul binecuvîntîndu-l l-a învăţat destul din dumnezeiasca Scriptură, povăţuindu-l la lucruri bune. Folosindu-se neguţătorul, voia să dea sfîntului din averea sa cele de trebuinţă, pentru că era foarte bogat. Iar el nimic nu voia să ia de la dînsul şi zicea: “De voieşti să faci milostenie, ai pe cei ce le trebuie, iar mie nu-mi trebuie nimic”. Îl învăţa pe Ioan despre iubirea de săraci, despre milostivire şi despre celelalte fapte bune. Iar bărbatul acela s-a mîhnit, căci nimic n-a luat de la dînsul stareţul. Iar cuviosul, vrînd să-l mîngîie, i-a zis: “Fiule Ioan, să te odihneşti aici pînă dimineaţă şi vei vedea darul lui Dumnezeu şi apoi fără de osteneală te vei duce în calea ta”. Însă Ioan voia să plutească de acolo şi îndată s-a făcut cutremur şi învăluire în rîu şi în mare; şi s-a spăimîntat Ioan văzînd schimbarea cea neaşteptată a văzduhului şi tulburarea cea mare a apei şi a rămas acolo.
A doua zi a mers Ioan la chilie, vrînd să ia binecuvîntare de la Cuviosul Savatie şi să se ducă în calea sa, de vreme ce învăluirea apei se schimbase întru alinare. Şi bătînd cu rugăciune în uşă, n-a primit răspuns. Deci, bătînd el a doua oară şi a treia oară, s-a deschis uşa şi, intrînd înăuntru, a văzut pe sfînt îmbrăcat în mantie şi cu culionul în cap. Apoi, apropiindu-se de el, zicea: “Iartă-mă, robule al lui Dumnezeu, că am îndrăznit a veni la tine, avînd dragoste şi credinţă către sfinţia ta. Deci, mă rog cuvioşiei tale să-mi dai binecuvîntare de cale, cu bună sporire să călătoresc cu ale tale sfinte rugăciuni”. Acestea zicîndu-le Ioan, nu auzea glas nici ascultare; căci acum cinstitul şi sfîntul suflet al Cuviosului Savatie s-a dus către Domnul şi un frumos miros venea în chilie. Iar Ioan, văzînd că nimic nu-i răspunde cuviosul şi părîndu-i-se că a adormit, s-a apropiat de dînsul, atingîndu-l cu mîna, dar văzîndu-l sfîrşit întru Domnul, s-a spăimîntat şi s-a umilit, vărsînd lacrimi fierbinţi din ochi.
Într-acea vreme egumenul Natanail, întorcîndu-se de la cel bolnav, a venit; şi văzînd pe sfîntul mort, a plîns şi a sărutat cinstitul lui trup, povestind neguţătorului despre faptele cuviosului. Unul spunea cum s-a învrednicit a-i da dumnezeieşile Taine plăcutului lui Dumnezeu; iar celălalt spunea cum s-a învrednicit a se îndulci de folositoarele vorbe ale aceluia. Şi cîntînd rugăciuni deasupra gropii, a îngropat cu cinste sfîntul lui trup, dînd ţărîna ţărînii. Cuviosul Savatie s-a săvîrşit în 26 de zile ale lunii lui septembrie, zi în care şi pomenirea lui se cinsteşte, întru slava lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.