Pomenirea Cuviosului Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul
Latura Decapoliei altădată era împărţită în două. Cea aproape de Galileea, în Palestina, care se pomeneşte de Sfântul Evanghelist Matei, zicând: “După Dânsul au mers multe popoare din Galileea şi din cele zece cetăţi”; iar alta, cea mai de pe urmă, o mică latură în pământul Isauriei, care se numea tot Decapolia. Dintr-acea Decapolie a Isauriei a fost Cuviosul Grigorie, învăţătorul acestui Cuvios Ioan, a cărui pomenire se face acum.
Acest sfânt Ioan, din tinereţe lăsând lumea şi iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit învăţător Grigorie Decapolitul şi de dânsul a fost tuns în rânduiala monahicească. Apoi petrecea cu el, nevoindu-se în toate şi bineplăcând lui Dumnezeu, a ajuns în atât de mare smerenie şi ascultare şi în aşa sârguinţă spre tot lucrul bun, încât singur învăţătorul lui, Sfântul Grigorie, se bucura de el şi slăvea pe Dumnezeu. Iar când răucredinciosul împărat Leon Armeanul, a înnoit eresul luptării de icoane şi a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Hristos, în acea vreme acest cuvios Ioan a mers în Bizanţ, pe lângă Sfântul Grigorie învăţătorul său, împreună şi cu Sfântul Iosif, scriitorul de cântări. Apoi umblând prin cetate, întărea pe cei dreptcredincioşi ca să stea în dreptcredincioasa mărturisire. După aceea Iosif a fost trimis la Roma, la care n-a ajuns, pentru că a căzut în mâna ereticilor şi la Creta a fost ţinut în legături. Iar Cuviosul Grigorie Decapolitul, după trimiterea lui Iosif s-a mutat către Domnul. Dar Cuviosul Ioan, rămânând în Bizanţ, se nevoia în ostenelile cele obişnuite, nu numai pentru a sa mântuire, ci şi pentru a celorlalţi.
După câtăva vreme, liberându-se fericitul Iosif din legături şi întorcându-se în Bizanţ, Cuviosul Ioan s-a dus către Domnul, ca să-şi ia plata pentru ostenelile sale, şi a fost îngropat de mâinile lui Iosif, lângă mormântul Sfântului Grigorie, părintele său. După aceea, s-a mutat în alt loc, despre care în viaţa Sfântului Iosif scriitorul de cântări, se scrie astfel: “Iosif, intrând în cetate, n-a găsit între cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfântul Grigorie Decapolitul, căci se dusese către Domnul. A văzut numai pe fericitul Ioan ucenicul lui şi a plîns mult după părintele său Grigorie, căci nu s-a învrednicit să-l vadă iarăşi viu. Şi a petrecut lângă mormântul aceluia, împreună cu părintele Ioan, dar nu după multă vreme s-a dus şi Ioan către Domnul şi l-a îngropat Iosif aproape de Sfântul Grigorie. După aceea, Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc. Şi era acel loc afară din cetate, deosebit şi liniştit, nu departe de biserica Sfântului Ioan Gură de Aur, unde sălăşluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae şi a mutat acolo moaştele amânduror părinţilor, ale lui Grigorie şi Ioan”.
Sfântul Mucenic Sava Gotul de la Buzău
“Biserica lui Dumnezeu din Goţia, trimite dumnezeieştii Biserici cea din Capadocia şi tuturor soborniceştilor Biserici ale creştinilor – care locuiesc printre străini şi prin toată lumea – milă, pace şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului nostru Iisus Hristos să se înmulţească”. Astfel începe scrisoarea din Biserica Goţilor, către cea a Capadociei, care povesteşte cele ce urmează.
Sfântul Petru a zis: “Tot cel ce se teme de Dumnezeu şi lucrează dreptatea, este primit la El”. Acum Biserica aceasta iarăşi s-a arătat că este credincioasă prin Sfântul Sava, care este mucenic al lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru că, fiind cu neamul got şi petrecând în Goţia, printre neamul cel îndărătnic şi răzvrătit, atât de mult a urmat bărbaţilor celor sfinţi şi împreună cu dânşii prin tot felul de fapte bune cinstea pe Hristos, încât strălucea în lume ca o stea. Deoarece încă din tinereţe iubind legea Domnului, a înţeles acea faptă bună desăvârşit, ca prin cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu, să ajungă bărbat desăvârşit. Căci celor ce-L iubesc pe El, toate le sporesc spre bine; de vreme ce, luptând vitejeşte împotriva duşmanului vrăjmaş şi făcându-se mai presus de această lume deşartă, având pace împreună cu toţi, s-a învrednicit chemării celei de sus şi a ajuns la răsplătirea cea veşnică.
Deci, pentru pomenirea acestui sfânt mucenic şi pentru folosul dreptcredincioşilor, după săvârşirea lui întru Domnul, am judecat ca lucrurile aceluia, atât de slăvite, a nu le lăsa uitării, ci a le da prin scris. Pentru că era dreptcredincios, cucernic, drept, ascultător în tot lucrul, blând, simplu în cuvânt, gata la tot lucrul bun, cântând în biserică şi îngrijindu-se de aceasta; averile defăimându-le, afară de cele ce-i erau de trebuinţă, înfrânat în toate, cu femeile neavând deloc împărtăşire; la rugăciuni şi la postiri îndeletnicindu-se în toate zilele, străin de slava deşartă, deşteptând pe toţi către viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi numai pe acelea care sânt fapte bune, sau datorii, împlinindu-le, fugind însă de acelea, care sânt potrivnice lucrurilor celor bune.
Păzea credinţa cu dragoste şi neîncetat grăia despre Domnul. Pentru că nu o dată, ci de multe ori, mai înainte până a nu se încununa cu mucenicia pentru credinţă, cu lucrul s-a arătat că este folositor dreptei credinţe celei adevărate. Pentru că atunci când boierii Goţilor şi judecătorii au început a prigoni pe creştini şi a-i sili să mănânce cele jertfite idolilor, unii dintre păgâni s-au sfătuit ca, la creştini, la rudenii şi la vecinii lor, în loc de cărnurile jertfite idolilor, să le pună înainte pe cele nejertfite, ca astfel să-i păzească de primejdia închinării la idoli, iar pe prigonitori să-i amăgească. Înştiinţându-se de aceasta Sfântul Sava, nu voia să guste nici din acele cărnuri, pentru că, numai numindu-se jertfite idolilor, îşi aducea aminte de Apostolul care zice: Iar de va zice vouă cineva, aceasta este jertfită idolilor, să nu mâncaţi.
Încă şi în mijlocul poporului stând Sfântul Sava, mărturisea tuturor, zicând: “Dacă cineva va gusta din cărnurile acelea, nu poate să fie creştin”. Cu un sfat ca acesta îi apăra, ca să nu cadă vreunul în cursa diavolului; pentru aceea, ei socotind sfatul acela, au izgonit pe sfântul din satul lor, dar mai pe urmă iarăşi l-au chemat. Apoi, când iarăşi s-a ridicat prigonire, unii închinători de idoli din acelaşi sat, care aduceau jertfă diavolilor, cu blestem au voit să spună boierilor, că nici un creştin nu se află în satul lor. Atunci din nou Sfântul Sava, stând cu îndrăzneală în mijlocul poporului, a strigat cu glas mare: “Nimeni să nu se blesteme pentru mine, căci eu sânt creştin”. Iar acei închinători de idoli, pe cei de aproape ai lor, care erau din credinţa creştinească, tăinuindu-i, se jurau înaintea boierului că în satul lor nu sânt creştini, decât numai unul.
Aceasta auzind boierul cel fărădelege, a poruncit ca pe acela să-l aducă înaintea lui; şi acesta era Sfântul Sava. Aducându-l, boierul a întrebat pe cei care stăteau înaintea sa: “Ce averi are creştinul acesta?” Iar ei i-au răspuns: “Nimic mai mult nu are, decât numai hainele cu ce este îmbrăcat”. Deci, boierul l-a defăimat, zicând: “Acesta nici a ajuta ceva nu poate, nici a vătăma”. Zicând aceasta, a poruncit ca să-l izgonească de acolo.
După aceasta iarăşi rânduindu-se asupra creştinilor mare prigoană în Gotia de către păgâni şi apropiindu-se sfânta zi a Paştilor, Fericitul Sava a voit să se ducă în alt sat, la un preot creştin cu numele Gutic, ca să prăznuiască cu el Sfintele Paşti. Dar, când era pe cale, i s-a arătat un bărbat mare, luminos la chip, zicându-i astfel: “Întoarce-te şi du-te în satul tău, la preotul Sansal”. Sava a răspuns: “Nu este acasă, căci a plecat şi zăboveşte în părţile greceşti”. Sfântul Sava nu ştia însă că preotul acela se întorsese atunci acasă, pentru praznicul Paştilor. Şi trecând de bărbatul acela, se ducea pe calea ce-i stătea înainte la Gutic preotul. Ziua era senină şi deodată s-a întunecat cu nori şi a căzut zăpadă atât de mare, încât nu era cu putinţă lui Sava să meargă mai departe. Deci, cunoscând dumnezeiasca voie, care îl împiedica din cale, s-a întors mulţumind lui Dumnezeu. Şi mergând la Sansal preotul, s-a bucurat văzându-l şi i-a spus lui şi altor mulţi, cele ce i se întâmplaseră pe cale şi au prăznuit împreună ziua Paştilor.
Dar în a treia noapte după praznic, Atarid, din adunarea păgânilor, fiul boierului Rotest, a năvălit asupra satului fără de veste, cu mare adunare de tâlhari păgâni; şi găsind pe preot odihnindu-se în casa sa, l-au prins, asemenea şi pe Sava apucându-l, i-au legat pe amândoi. Şi punând pe preot în car, îl târau; iar pe Sava gol, ca şi cum ar fi ieşit din pântecele maicii sale, îl târau peste spini, bătându-l cu beţe şi bice, fără de milă; apoi l-au prigonit astfel până la cetatea lor; atât erau de aspri şi de cumpliţi asupra robilor lui Dumnezeu. Dar prigonirea cumplită a acelor vrăjmaşi a făcut arătată răbdarea şi credinţa bărbatului celui drept. Iar după ce s-a făcut ziuă, sfântul, slăvind puterea Domnului, le spuse: “Oare nu m-aţi gonit şi m-aţi târât pe spini gol şi desculţ? Deci căutaţi dacă nu s-au rănit picioarele sau dacă pe trup sunt semne de bătăile voastre!” Dar ei, nevăzând nici urme de răni pe trupul lui, s-au mirat şi, luând o osie de la car, au pus-o pe spatele lui şi trăgându-i mâinile spre capetele, osiei l-au legat; asemenea şi picioarele întinzându-le, le-au legat de altă osie şi aruncându-l la pământ pe spate, l-au căznit, bătându-l şi batjocorindu-l toată ziua până în noaptea adâncă.
După ce au adormit călăii, a venit o femeie care se sculase de cu noapte să gătească mâncare casnicilor; aceea a dezlegat pe sfântul de osie, iar el s-a sculat şi a ajutat femeii la lucrul ei. Iar după ce s-a făcut ziuă, Atarid a poruncit să-i lege mâinile şi să-l spânzure de grindă în casă. După un ceas a venit la preot şi la Sava oarecare de la Atarid cu cărnuri jertfite idolilor şi le-au zis: “Marele Atarid vă zice să gustaţi din cărnurile acestea şi veţi izbăvi sufletele voastre de moarte”. Preotul răspunse: “Nu vom gusta, că nu se cade să mâncăm cărnuri de acestea diavoleşti; ci ne rugăm lui Atarid ca mai bine să ne răstignească, sau cu altfel de moarte să ne ucidă”. Apoi Fericitul Sava a întrebat pe cei ce veniseră: “Cine a trimis acestea?” Ei au răspuns: “Stăpânul Atarid”. Sfântul zise: “Unul este Stăpân, Dumnezeul Cel din cer. Iar aceste pieritoare bucate necurate sânt, precum Atarid acela, de la care sunt trimise”.
Zicând aceasta Sfântul Sava, una din slugile lui Atarid, aprinzându-se de mânie a lovit cu o suliţă ce o ţinea în mâini, în piept pe sfântul atât de tare, încât toţi cei ce erau de faţă aşteptau ca îndată să moară mucenicul. Dar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu păzindu-se mucenicul, nu s-a rănit, nici a simţit durere, ci a zis către cel ce l-a lovit: “Ţie ţi se pare că m-ai rănit cu suliţa ta, dar acea lovire n-am simţit-o în alt fel, decît cum m-ar fi lovit cineva cu un fir de lînă”. Înştiinţîndu-se Atarid de aceasta, a poruncit ca să piardă pe Sfîntul Mucenic Sava.
Deci slujitorii cei necuraţi, lăsînd legat pe preotul Sansal, au luat pe Sava şi l-au dus la rîul ce se chema Musia (Buzău) ca să-l înece acolo. Iar sfîntul mucenic, aducîndu-şi aminte de porunca Domnului şi iubind pe aproapele ca pe sine, a întrebat pe slujitorii care îl duceau: “Ce a greşit preotul, de nu moare împreună cu mine?” Aceia i-au răspuns: “Nu este treaba ta a şti aceasta”. Iar Sfîntul Sava, umplîndu-se de bucuria Sfîntului Duh, a strigat, zicînd: “Bine eşti cuvîntat, Dumnezeule, şi preamărit este numele Fiului Tău în veci. Amin. Căci Atarid singur s-a dat pe el morţii şi pierzării celei veşnice, iar pe mine m-a trimis la viaţa care este de-a pururea, pentru că aşa ai voit Tu cu robii Tăi, Doamne, Dumnezeul nostru”.
Şi aşa sfîntul, fiind dus la moarte, nu înceta a lăuda şi a mulţumi lui Dumnezeu, socotindu-se că este nevrednic de pătimirile veacului acestuia, pe lîngă slava care i se va arăta. Şi ziceau slujitorii unul către altul: “De ce nu liberăm pe acest om nevinovat, căci Atarid nu va şti de aceasta”. Dar Sfîntul Sava a zis către dînşii: “De ce grăiţi vorbe nebuneşti şi nu faceţi cele ce vi s-au poruncit? Pentru că eu văd ceea ce voi nu puteţi să vedeţi: Iată stau sfinţii îngeri, care au venit să-mi ia sufletul cu slavă!” Deci, ducînd la rîu pe sfîntul mucenic şi legîndu-i de grumaji un lemn greu, l-au aruncat în adînc şi l-au înecat.
Astfel şi-a sfîrşit alergarea Sfîntul Sava, păzindu-şi curată sfînta credinţă pînă la sfîrşit. El a trăit treizeci şi opt de ani şi s-a încununat cu mucenicia în a cincea zi după Paşti, pe 12 Aprilie, împărăţind Valentinian la Apus, iar Valent la Răsărit. După aceea ucigaşii, scoţînd din apă trupul mucenicului, l-au aruncat pe pămînt, lăsîndu-l neîngropat. Dar nici fiarele, nici păsările nu s-au atins de sfîntul lui trup, ci s-a îngrijit de mîinile fraţilor celor cucernici.
Iar luminatul Iunie Soranos, voievod al cetei Sciţilor, fiind cinstitor al Dumnezeului Celui adevărat, trimiţînd bărbaţi credincioşi, au luat cinstitul trup al mucenicului din locul cel barbar şi l-au adus în părţile greceşti. Şi voind să-şi împodobească patria sa, l-a trimis în Capadocia, scriind astfel către Biserica Capado-chienilor: “La a voastră dreaptă credinţă, după sfatul presbiterilor – aşa voind Domnul, Cel ce dăruieşte darul Său celor ce se tem de El -, am trimis acest cinstit dar şi rodul credinţei Celui slăvit. Deci, săvîrşind pomenirea mucenicului, în ziua în care s-a încununat, să daţi de ştire de aceasta şi celorlalţi fraţi, ca în toată soborniceasca şi apostoleasca Biserică, veselindu-se duhovniceşte, să preamărească pe Domnul, Care şi-a ales robii Săi. Închinaţi-vă tuturor sfinţilor! Închină-se vouă fraţii cei ce rabdă prigonirea împreună cu noi.
Iar Celui ce poate cu darul şi cu iubirea de oameni să ne treacă pe noi la cereasca Împărăţie, se cade slavă, cinste şi închinăciune, împreună cu Unul Născut Fiul Său şi cu Preasfîntul Duh în veci. Amin”.