Pomenirea Cuviosului Ioan de la Lavra cea Veche
Lavra cea veche se numea locaşul Cuviosului Hariton şi era aproape de Ierusalim în pustiul Palestinei, deoarece se zidise înaintea altor lavre de Sfântul Hariton, precum se scrie despre ea pe larg în viaţa lui. Deci, în acea veche lavră a lui Hariton s-a nevoit pustniceşte acest Cuvios Ioan, care, din tinereţe rănindu-se de dumnezeiasca dragoste, s-a lipit de Dumnezeu, după cele scrise: Iar mie îmi este bine a mă lipi de Dumnezeul meu.
Trecând cu vederea plăcerile lumii deşarte şi mîndria, şi înstrăinându-se de patrie, a luat crucea vieţii monahiceşti şi s-a dus în ţară străină, pentru Domnul, Cel ce a fost străin pe pământ, încât de la naşterea Sa şi până la moarte nu avea unde să-Şi plece capul. Şi ajungând la sfintele locuri ale Ierusalimului, închinându-se Cinstitei Cruci şi Mormântului lui Hristos Cel de viaţă primitor, a mers la lavra cea zisă mai sus, a Sfântului Hariton şi s-a învrednicit într-însa de dregătoria preoţească, pentru viaţa lui îmbunătăţită, căci s-a arătat următor pustnicilor celor de demult, înfrângându-şi patimile cele trupeşti cu mare înfrânare, cu stările la rugăciune cele de toată noaptea, cu pomenirea morţii, cu omorârile cele de multe feluri, cu care şi-a subţiat trupul foarte, încât a fost un înger în trup pământesc.
Apoi, după viaţa cea îndelungată şi desăvârşită spre plăcerea lui Dumnezeu, s-a mutat către El, de mâinile sfinţilor îngeri cei fără de trup, ducându-se sufletul lui în locaşul ceresc cel neînvechit. El este numit de alţii “al peşterii celei vechi”, în loc de “al lavrei celei vechi”, deoarece lavra cea veche a Cuviosului Hariton a fost de la început o peşteră tâlhărească, în care, Cuviosul Hariton fiind legat de nişte tâlhari, s-a dezlegat prin minune. Fiindcă au murit deodată tâlharii aceia, prin nişte vin otrăvit de veninul unui şarpe. Iar după ce s-a dezlegat, a aflat în peşteră mult aur şi a făcut mai întâi o biserică în aceeiaşi peşteră şi a adunat fraţii, iar după aceea a zidit mănăstirea deasupra peşterii. Deoarece Cuviosul Ioan a vieţuit în acea peşteră veche, slujind în biserică, de aceea a fost numit şi al peşterii celei vechi.
Cuviosul Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Antiohiei Pisidiei
Cuviosul Părintele nostru Gheorghe, Mărturisitorul lui Hristos, a fost în anii luptătorilor de icoane. El, din tinereţe iubind pe Hristos, s-a tuns în chipul monahicesc şi pentru multele osteneli ale sale şi nevoinţe bisericeşti, s-a făcut sălăşluire şi casă a Sfântului Duh. El a fost pus episcop al Antiohiei Pisidiei, păscând bine turma încredinţată lui. Iar când eresul luptătorilor de icoane se întărise cu sporirea diavolului, şi când toţi episcopii, fiind chemaţi prin scrisoare împărătească, se sârguiau să se ducă la cetatea lui Constantin, s-a dus acolo şi acest arhiereu. Şi a stat cu vitejie pentru dreapta credinţă, zicând împăratului să se supună aşezămintelor bisericeşti şi soborniceşti ale Sfinţilor Părinţi, povăţuitorii credinţei, urmând credinţei lor, iar la învăţături străine şi de multe feluri să nu se mute, după porunca Sfântului Apostol Pavel. Apoi a fost silit ca şi el să se lepede de închinarea sfintelor icoane, dar nu s-a supus. De aceea a fost izgonit de la scaunul său şi, fiind în surghiun, s-a dus către Domnul.
Pătimirea Sfinţilor Mucenici Hristofor, Teona şi Antonin
Când Sfântul Marele Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, a fost muncit, aceşti trei erau ostaşi ai împăratului Diocleţian, purtând suliţe în mâini. Si văzând muncile ce se făceau Sfântului Gheorghe şi-au lepădat armele şi brâiele cele ostăşeşti şi au stat înaintea împăratului, mărturisind pe Hristos. Pentru aceea, prin tirană poruncă, i-a legat cu lanţuri şi i-a închis în temniţă.
A doua zi scoţându-i, i-a pus înaintea judecăţii păgânului împărat şi îi silea să se lepede de Hristos. Dar neplecându-se tiranului şi având mintea spre adevăratul Dumnezeu, Îl preamăreau pe faţă. Atunci spânzurându-i la munci, le-a strujit trupurile cu unghii de fier şi cu lumânări le-a ars coastele, iar la sfârşit, văzându-i neplecaţi, i-a aruncat în foc. Şi aşa s-au sfârşit sfinţii mucenici Hristofor, Teona şi Antonin prin pătimire pentru Hristos.
Pomenirea Cuviosului Trifon, Patriarhul Constantinopolului
Roman, Împăratul grecesc, socrul împăratului Constantin Porfirogenetul, a avut un fiu mai tânăr cu numele Teofilact, făgăduit din scutece la duhovniceasca rânduială. Şi voia ca, după moartea patriarhului Ştefan, să-l facă patriarh al Constantinopolului. Dar, de vreme ce tânărul era încă nevârstnic, având numai 16 ani şi nu putea după pravila bisericească să se suie la o treaptă ca aceea, s-a ales până la o vreme Trifon monahul, spre îndrumarea patriarhiei, până ce Teofilact, fiul împăratului va ajunge la anii cei cuviincioşi de primirea arhieriei. Şi a fost sfinţit Trifon monahul, rânduindu-se după trepte la arhierie şi a luat rânduiala patriarhiei bărbatul cel cu adevărat vrednic de o aşa rânduială, cel desăvârşit în fapte bune şi care avea viaţă fără prihană. Iar după ce a ţinut patriarhia trei ani şi ceva, a fost depărtat într-un chip ca acesta: Teofilact fiind de 20 de ani, Roman împăratul stăruia ca Trifon să lase locul patriarhiei fiului său. Dar fericitul Trifon nu voia să lase o rânduială ca aceasta, care avea trebuinţă de un bărbat desăvârşit cu anii şi cu înţelegerea, unui tânăr neiscusit. Apoi, trebuia să ştie bine dumnezeieştile cărţi şi să poată îndrepta cârmuirea bisericească cum se cade. Şi se mâhnea împăratul Roman, neştiind ce să facă, deoarece nici o pricină nu putea să afle asupra lui Trifon, cu care ar fi putut să-l depărteze de la scaun. Căci Cuviosul Trifon era sfânt cu viaţa, fiind îndreptat din tinereţe spre fapte bune, nefiind într-însul nici o prihană.
Dar Teofan, episcopul Cezareei şi prieten al împăratului, fiind viclean, a zis către împăratul: “O, împărate, lasă acest lucru asupra mea şi voi face cu înlesnire după dorinţa voastră împărătească”. Împăratul s-a bucurat mult de cuvântul lui Teofan şi l-a rugat să se străduiască precum ştie. Atunci, Teofan, venind la prea sfinţitul Patriarh Trifon, Ša vorbit cu dânsul bine, arătându-se a-i fi credincios şi prieten. Însă îi grăia cu vicleşug astfel: “Stăpâne, mare este meşteşugirea împărătească împotriva ta, se cugetă multe asupra ta de către cei de un acelaşi gând. Toţi caută pricini cu care să te surpe de pe scaun. Cu toate că se îngrijesc de aceasta cu multă osteneală, însă nimic nu sporesc, deoarece caută pricini asupra celui nevinovat. Dar numai una îţi găseşte, zicând că nu eşti cărturar şi nu ştii să scrii, pentru aceasta te judecă că eşti nevrednic de scaunul patriarhiei. Deci, este trebuinţă să-i ruşinezi desăvârşit, să le astupi gura ca să tacă. Iar de mă vei asculta, să faci aceasta: înaintea a tot sinodul scrie numele tău şi cinstea patriarhiei, pe o hârtie curată şi o trimite împăratului, ca să se ruşineze cei ce clevetesc, zicând că nu ştii să scrii, şi vor tăcea gurile cele mincinoase”. Iar fericitul Trifon, fiind fără răutate, n-a cunoscut vicleşugul lui Teofan, socotind că este bun sfatul lui.
Adunându-se sinodul, patriarhul a grăit către toţi: “Cei ce voiesc, cu nedreptate să mă surpe de pe scaun, o, dumnezeieştilor împreună slujitori, se ostenesc în deşert, căutând împotriva mea oarecare pricini binecuvîntate. Eu nădăjduiesc spre Dumnezeul meu, că nimic de acest fel nu vor afla asupra mea, deşi mult s-ar osteni, ca să poată a mă înstrăina de la scaunul ce mi s-a încredinţat de Dumnezeu. Cea mai de pe urmă clevetire ce au alcătuit asupra mea este şi aceasta, că au minţit cum că n-aş fi cărturar şi n-aş şti să scriu nicidecum, deşi, iată, înaintea feţii voastre scriu aceste litere, ca înştiinţându-se clevetitorii, să se umple de ruşine şi să înceteze a mă cleveti”.
Zicând aceasta, fericitul a luat o hârtie curată şi, privindu-l toţi, a scris aceasta: “Trifon, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscopul Constantinopolului, Roma cea nouă şi patriarh a toată lumea”. Scriind aceasta, a trimis-o la împărat prin mâinile unui mai sus- şezător. Împăratul, luând hârtia aceea, cu sfatul celui mai înainte pomenit Teofan, episcopul Cezareei, a poruncit ca altcineva pe aceeaşi hârtie să scrie astfel: “Eu Trifon mă dau în lături de la scaunul patriarhiei, nu pentru altă pricină, decât pentru aceea că mă ştiu nevrednic de o treaptă ca aceasta”. Scriind aşa, împăratul a poruncit să citească hârtia aceea înaintea domnilor şi a boierilor şi înaintea a toate rânduielile. Şi, trimiţând pe cei de un gând ai săi, a dat jos cu sila din casele patriarhiei pe prea sfinţitul Patriarh Trifon şi a poruncit să-l numească patriarh pe fiul său Teofilact. Şi a fost tulburare mare în Biserică, pentru că mulţi din duhovniceasca rânduială ţineau la Trifon, nevoind pe Teofilact.
Fericitul Trifon, suferind cu răbdare acea izgonire nedreaptă, s-a dus la mănăstirea sa unde a slujit întâi şi, vieţuind doi ani şi cinci luni, s-a mutat la Domnul. Iar cinstitul lui trup s-a adus în biserica cea mare patriarhală şi s-a aşezat cu patriarhii, ca un adevărat patriarh. Atunci s-a adus pace Bisericii, pentru că după mutarea Sfântului Trifon, toţi s-au învoit cu patriarhia lui Teofilact şi spre împărtăşirea aceluia s-au înţeles. Iar pomenirea Sfântului Trifon, au cinstit-o cu prăznuirea de peste ani, slăvind pe Dumnezeu.