20 Aprilie – Sfinții Teodor Trihina, Anastasie și Teotim

Categories:

Pomenirea Cuviosului Teodor Trihina

 

Cuviosul Părintele nostru Teodor, cel numit “Trihina”, adică “Părosul”, a fost născut şi crescut în cetatea Sfântului Constantin, fiu de părinţi bogaţi. Lăsându-şi părinţii şi bogăţia, pentru slava lui Dumnezeu, s-a dus într-o mănăstire pustnicească şi s-a făcut monah. Şi avea o viaţă atât de aspră şi atât şi-a slăbit trupul, încât la faţă era asemenea unui mort, pentru că în toate nopţile se lupta cu gerul, stând la rugăciune, neacoperindu-şi capul niciodată. Purta numai o haină aspră de păr, de aceea s-a numit “păros”. Însă şi mănăstirea aceea pustnicească, în care cuviosul petrecea viaţă aspră, după denumirea lui de “Trihina”, a fost numită “păroasă”.

Sfîntul Teodor a luat de la Dumnezeu putere asupra diavolilor şi, făcând multe minuni, s-a dus către Domnul. Şi nu numai în viaţa sa, ci şi după mutarea sa făcea minuni. Pentru că izvora din sfintele lui moaşte mir de tămăduire binemirositor, cu care se tămăduiau toate bolile şi se goneau diavolii, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.

Pomenirea Cuviosului Anastasie, Egumenul Muntelui Sinai
 

 

Purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Anastasie, în ce chip a fost crescut din tinereţe în dreapta credinţă, se adevereşte din cuvintele lui, pe care le-a grăit despre sine astfel: “Cei ce au văzut pe Hristos în trup, Îl socotesc că este prooroc; iar noi, deşi cu ochii cei trupeşti nu l-am văzut, însă îndată L-am cunoscut, că este Dumnezeu şi Stăpân Atotputernic şi Făcător al veacurilor, rază a slavei Tatălui, de la Care am învăţat a-L mărturisi. Iar Sfânta Lui Evanghelie cu atât de mare credinţă o ascultăm, ca şi cum pe Hristos Însuşi L-am vedea grăind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără de prihană al Preacuratului Său Trup primindu-l, credem, că pe Hristos însuşi Îl primim. Şi când vedem icoana, închipuirea asemănării Lui celei dumnezeieşti, ca pe Însuşi Hristos, ce priveşte spre noi, Îl cinstim, ne închinăm şi către El cădem”.

Prin aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat în ce chip din tinereţile sale, a învăţat a cunoaşte pe Hristos adevăratul Dumnezeu, a crede în El, a se teme cu frică curată, a-L iubi din toată inima şi a-L cinsti în sfintele icoane cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar după ce a sosit la vârsta desăvârşită, a lăsat lumea şi cele din lume şi, luând crucea, după porunca Sfintei Evanghelii, a urmat cu osârdie lui Hristos; pentru că, intrând într-o mănăstire, s-a făcut monah.

Însă, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe şi bărbaţilor celor desăvârşiţi să le urmeze în toată fapta bună, s-a dus la Ierusalim, unde, închinându-se cinstitelor şi sfintelor locuri, a mers la muntele Sinai. Acolo, găsind pe mulţi sfinţi bărbaţi sporiţi în faptele bune monahiceşti, a rămas la ei, supunându-se lor şi slujindu-le cu osârdie, ţinând în acea vreme egumenia muntelui Sinai Cuviosul Părintele nostru Ioan Scărarul. Iar pentru smerita lui cugetare, a luat de la Dumnezeu darul cunoştinţei celei duhovniceşti şi al înţelepciunii celei mari. A alcătuit cuvinte multe, folositoare de suflet şi a scris vieţile unor sfinţi părinţi şi s-a învrednicit de rânduiala preoţească.

Apoi, după Sfântul Ioan Scărarul şi după Gheorghe fratele lui, Anastasie a fost numit egumen al muntelui Sinai. Şi se lupta cu ereticii, care se numeau “acefali”, adică fără capete, scriind mult despre ei; şi certându-se cu ei, îi mustra, îi biruia şi-i ruşina. Acel eres fusese început în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui Zenon, de învrăjbitorii şi împotrivitorii Sinodului al patrulea din toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, care a fost în Calcedon. Pe când acel eres se începea, era în Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul, care se numea Mogos. Cu acel eres al “acefaliţilor”, s-a unit Sevir, care se numea “fără cap”, din pricina eresurilor şi care a răpit scaunul patriarhal al Antiohiei.

Deci, pe acei eretici, biruindu-i Cuviosul Anastasie în zilele sale din dumnezeieştile cărţi, se lupta cu ei nu numai în muntele Sinai, ci şi în toată Siria, în Arabia şi în Egipt. Pe de o parte, prin scrisorile sale, iar pe de alta, străbătând singur pretutindeni, dezrădăcinând acel eres, gonindu-l şi întărind în dreapta credinţă Biserica lui Hristos. Apoi plăcând lui Dumnezeu mai mult decât alţi părinţi, s-a dus la adânci bătrâneţi către Domnul. Iar sfârşitul lui a fost pe vremea împărăţiei lui Iraclie.

Fericitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei

În al 35-lea an al împărăţiei lui Iustinian cel Mare, săvârşindu-se patriarhul Antiohiei, Domnin cel mai tânăr, a venit după dânsul Anastasie, cel cu numele de “Sinait”, ca unul ce a fost luat de la muntele Sinai la arhierie. În acea vreme s-a ivit o nedreaptă credinţă în Biserică, despre dumnezeiescul Trup al lui Hristos. Adică în vremea petrecerii Sale cu oamenii, mai înainte de patima cea de voie ar fi fost nestricăcios, nesupunându-Se trebuinţelor fireşti ce vin din nevoile firii. Adică, Domnul nostru Iisus Hristos, cu chipul cu care primea hrană şi băutură mai înainte de patima şi Învierea Sa, cu acelaşi chip mânca şi după Înviere, când S-a arătat Apostolilor Săi. Şi acea socotinţă necredincioasă s-a început în Constantinopol, şi s-a scris despre ea mai pe larg în viaţa Sfântului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, în şase aprilie.

Împăratul Iustinian se lipise de acea socotinţă, amăgindu-l ereticii, până n-a înţeles adevărul şi voia să o pună între dogmele credinţei. A fost tulburare în Biserică, căci şi preasfinţitul Eutihie pentru aceea a fost izgonit de la scaunul său, de vreme ce se împotrivea eresului aceluia şi mulţi aveau să se amăgească cu acea nedreaptă socotinţă, dacă n-ar fi căutat la preasfinţitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, cum socoteşte adevărul. Pentru că Atanasie era bărbat foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, tare în dogmele credinţei celei drepte şi sfânt cu viaţa. Pe acela, ca pe un stâlp nemişcat, încercau ereticii, să-l înduplece spre socotinţa lor cu multe meşteşugiri, nădăjduind, că dacă pe acela l-ar îndupleca, cu înlesnire vor trage toate părţile acelea la un gând cu dânşii. Şi-l îndemna şi împăratul, însă nimic n-a reuşit.

Căci Fericitul Anastasie a scris împăratului cu îndrăzneală, vădindu-l pentru acea rătăcire. Apoi a scris şi în toate părţile Siriei, la toată rânduiala duhovnicească şi monahicească, învăţând pe toţi să se ferească de eresurile acelea. Iar în Antiohia, învăţând în toate zilele în biserică, propovăduia acest cuvânt al Apostolului Pavel: Dacă cineva ar propovădui vouă mai mult decât ceea ce aţi primit, chiar şi înger în cer de ar fi, anatema să fie.

Deci, s-a mâniat împăratul Iustinian asupra preasfinţitului Patriarh Anastasie şi voia să-l izgonească de pe scaun, precum şi pe Eutihie al Constantinopolului. Însă a sosit sfârşitul împăratului. Iar când era să moară împăratul, s-a pocăit de eresul acela şi a scris aşezământ ca preasfinţitul Eutihie Patriarhul să se întoarcă din exil la scaunul său. A murit în pocăinţă Iustinian şi cu dreptcredincioşii împăraţi s-a numărat. Apoi s-a făcut pace Bisericii. După el a luat împărăţia Iustin cel Tânăr, nepotul lui, care prin îndemnarea oamenilor celor învrăjbitori, a izgonit fără vină de pe scaunul Antiohiei pe arhiereul lui Dumnezeu, Anastasie Sinaitul, nu pentru dreapta credinţă, ci pentru alte pricini nedrepte, zicând, mai întâi, că nu cruţă visteria bisericească, ci o cheltuieşte în deşert. Al doilea, cum că ar fi grăit de rău pe împăratul. Căci s-a zis despre dânsul că, întrebându-l odată cineva pentru ce nu cruţă visteria bisericească el ar fi răspuns: “Ca să nu fie luată de Iustin, pierzătorul a toată lumea”. Şi încă sunt unii care zic şi aceasta, că Anastasie, când s-a ridicat la scaunul Antiohiei, Iustin fiind la împăratul Iustinian, unchiul său, cu boieria de Curopalat, poftind de la Anastasie un dar de aur, Anastasie nu i-a dat nimic, zicându-i: “Că este nedrept lucru, să dea aur pentru vreo rânduială duhovnicească, care nu cu aur se vinde, ci se dă prin darul Duhului Sfânt”. Din acea vreme Iustin s-a mâniat asupra lui Anastasie. Apoi, după unchiul său, luând el împărăţia, căuta pricini asupra nevinovatului arhiereu Anastasie şi aflând lucruri mincinoase, l-a izgonit de pe scaun.

După izgonirea lui Anastasie, a orânduit chiar şi fără voie, la patriarhia Antiohiei, pe fericitul Grigorie, egumenul lavrei Faranului, bărbat asemenea împodobit cu cuvântul, cu viaţa şi cu dreapta credinţă, care este pomenit şi lăudat în Limonar de prea sfinţitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Dar Sinaitul, după 23 de ani de izgonire, s-a întors la scaunul Antiohiei, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie.

În vremea aceea era papă în Roma, Sfântul Mare Grigore, care se numea Dialog sau Grăitor de Dumnezeu. Acel sfânt petrecea cu Fericitul Anastasie în mare dragoste duhovnicească şi scriau unul către altul. Pentru că după ce a auzit Sfântul Papă Grigore, că s-a întors Anastasie Patriarhul, la scaunul său, îndată a trimis la dânsul, bucurându-se de întoarcerea lui. Şi spunea în acea scrisoare astfel: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire; căci râul cel mare, care odată lăsase uscate pietrele Antiohiei, acum iarăşi s-a întors la a sa matcă şi văile ce se află pe lângă dânsul le adapă”.

Şi iarăşi într-altă scrisoare zice: “Mă înştiinţezi, preasfinţia ta, preaiubitule, că de ar fi fost cu putinţă, ai fi voit fără hârtie şi fără trestie să vorbeşti cu mine, dar pătimeşti de durere, că depărtarea cea mare a Răsăritului de Apus, ne opreşte pe noi. Însă adevărul zic, căci şi în hârtie îmi vorbeşte gândul vostru, că în cuvintele preasfinţiei tale este arătată dragostea voastră către noi şi nu sântem despărţiţi cu lucrurile, noi cei ce cu darul Atotputernicului Dumnezeu, sântem uniţi prin legătura dragostei. Deci, pentru ce căutaţi să luaţi aripile porumbiţei celei aurite, de vreme ce acum le aveţi? Ca nişte aripi este dragostea lui Dumnezeu şi către aproapele. Cu acelea zboară Sfânta Biserică, cu acelea toate cele pământeşti le covârşeşte; deci acele aripi de nu le-ai fi avut preasfinţia ta, n-ai fi zburat la mine cu atât de mare dragoste prin scrisoare. Ci vă rog, rugaţi-vă pentru mine neputinciosul, cu rugăciunile voastre ca Domnul, scoţându-mă dintr-atâtea multe învăluiri şi primejdii de Longobarzii cei ce au năvălit asupra Romei, mai degrabă să mă treacă la limanul odihnei celei veşnice. Cu mulţumire am luat binecuvântările voastre cele pline de milă, pe care mi le-ai trimis mie, omule al lui Dumnezeu. Însă eu, fiind sărac cu duhul, ziceţi: “Ce are să dea săracul, decât numai cele ce sunt ale săracului?” Dar de nu v-aţi fi făcut săraci cu duhul pe voi singuri, binecuvântările voastre n-ar fi fost atât de milostive. Atotputernicul Dumnezeu cu al Său acoperământ să vă acopere de tot răul. Şi de vreme ce viaţa voastră, la toţi cei buni este de foarte mare trebuinţă, după îndelungată vreme, să vă mute pe voi Domnul la veşnicile bucurii ale cereştii moşteniri”.

Dintr-o scrisoare ca aceasta a Sfântului Grigore Papă al Romei, către Fericitul Anastasie, Patriarhul Antiohiei, se vede dragostea amândurora cea întru Duhul Sfânt şi se mărturiseşte sfinţenia cea aleasă a Sfântului bărbat Anastasie. Vieţuind Sfântul Anastasie, după întoarcerea sa la scaun încă şase ani, s-a mutat către Domnul în al 14-lea an al împărăţiei lui Mavrichie. După acest preasfinţit Anastasie Sinaitul, a venit la patriarhie alt Anastasie, însă fără denumirea de Sinait. Dar a fost ucis de evrei în timpul împărăţiei lui Foca tiranul, şi ca un mucenic al lui Hristos a fost cinstit de credincioşi.

 

Sfântul Ierarh Teotim I “Scitul”, Episcop al Tomisului (secolele IV-V)

Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia-Pontică. El este considerat cel dintâi dascăl şi părinte duhovnicesc al sfinţilor Ioan Cassian şi Gherman, cu care era contemporan, format în tinereţe în aceeaşi mănăstire din “hotarele Cassienilor şi ale peşterilor”. Această mănăstire, care a dat călugări cărturari şi sporiţi în fapte bune, era o adevărată vatră monahală de sfinţenie, de trăire şi de profundă teologie din eparhia Tomi-sului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic şi literar la care au ajuns cei trei sfinţi daco-romani contemporani, Ioan Cassian, Gherman şi Teotim I, supranumit de istoricii paleocreştini “Scitul” şi “Filosoful”.

Acest episcop urcă pe scaunul eparhiei Tomisului, pe la anii 385-390, după mutarea din viaţă a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de fericitul Ieronim, în celebra sa lucrare: De viris illustribus, (Despre bărbaţi iluştri), despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, teolog învăţat şi scriitor talentat şi neobosit. El afirmă că “a scris scurte tratate (cărţi) sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe”, ceea ce dovedeşte vasta sa cultură în retorica şi filosofia antică, greacă şi latină. Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre Teotim: “Aud că scrie şi alte lucrări”.

Unele fragmente din scrierile Sfântului Teotim se păstrează în lucrarea Sfântului Ioan Damaschin, “Paralele sfinte”, din care reiese că “a scris omilii la unele texte Evanghelice”. Istoricul Sozomen scrie despre el că era “scit” (daco-roman) de neam, că “traiul îi era modest” şi că era un taumaturg (vindecător de boli). Iar Socrate, alt istoric paleocreştin, spune că fericitul episcop Teotim I “era cunoscut de toţi – împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari (adică păgâni) -, pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”. Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim I este considerat “creatorul Filocaliei româneşti”. În gândirea sa a fost, desigur, influenţat de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de părinţii capadocieni. Sfântul Teotim I vorbeşte foarte frumos despre liniştea minţii şi a inimii.

Sub păstoria Sfântului Teotim I mănăstirile şi sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză şi isihie (linişte), au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiţii “călugări sciţi”, răspândiţi atât la nord de Dunăre până în Carpaţi, cât şi la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma şi Africa. Bazilicile înălţate de el, ale căror ruine şi astăzi se văd, erau mari şi frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedeşte numărul impresionant de credincioşi, precum şi frumuseţea cultului şi arhitecturii secolelor IV-V.

Ca misionar, Sfântul Teotim I era tot atât de râvnitor pentru Hristos ca şi înaintaşii săi. El avea mult de suferit din partea “barbarilor” migratori, pe care reuşea să-i îmblânzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni şi prin sfinţenia vieţii sale. Din această pricină păgânii îl numeau “zeul romanilor”.

Sfântul Teotim “Scitul” era binecunoscut împăratului Arcadie şi mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari “pentru nomazii sciţi de la Istru”, adică pentru huni. În anul 400 Sfântul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403 Sfântul Teotim I era din nou în Constantinopol şi lua apărarea marelui patriarh şi dascăl a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva acuzaţiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre sfântul episcop străromân Teotim I şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe la sfârşitul primului deceniu al secolului V, Sfântul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viaţa aceasta, la cereştile locaşuri. Pentru viaţa sa curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor şi se face pomenirea lui la 20 aprilie. În “Acta Sanctorum” se spun următoarele despre Sfântul Teotim I: “La Tomis, în Scithia, se face pomenirea Sfântului (Theotimos) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioşi, pentru sfinţenia şi minunile lui”.