Pătimirea Sfântului Ianuarie Episcopul şi a celor împreună cu dânsul
Diocleţian şi Maximian, păgânii împăraţi, mâniindu-se asupra creştinilor, Ianuarie episcopul a fost prins şi dus înaintea ighemonului Campaniei, Timoteiu. Acesta, silindu-l în multe feluri spre închinarea la idoli, cu îmbunări amăgindu-l şi cu îngroziri înfricoşându-l, după ce l-a văzut neclintit în credinţa creştină, rămânând ca un stâlp, a poruncit să-l arunce spre ardere, într-un cuptor încins. Şi a fost sfântul nevătămat, ca altădată cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Căci îngerul lui Dumnezeu pogorându-se la dânsul, puterea focului în răcoreală a prefăcut-o, iar sfântul dănţuind şi cântând în mijocul focului, slăvea pe Dumnezeu. După ce a ieşit din cuptor, au văzut toţi, că nici de hainele lui nu s-a atins focul şi se mirau foarte mult.
Iar ighemonului părându-i-se că episcopul creştinilor s-a păzit întreg de foc cu puterea vrăjilor, a poruncit ca atât de mult să-l întindă pe mucenic, încât să se dezlege încheieturile din alcătuirile lor, şi aşa întins să-l bată fără milă. Aceasta făcându-se, atât de mult l-au bătut, până ce tot trupul lui s-a sfărâmat, încât se vedeau oasele goale şi pământul s-a umplut de sânge. La o înfricoşătoare privelişte ca aceasta au mers şi doi clerici: Faust diaconul şi Desiderie citeţul, cum şi mulţime de popor, privind la pătimirea sfântului episcop.
Şi păgânii i-au cunoscut că sunt creştini, deoarece pe de o parte aceia se bucurau cu duhul de vitejeasca lui răbdare, iar pe de alta plângeau pentru chinurile cele cumplite ce i se dădeau, căci şi vinele sfântului se vedeau curmate. Deci, păgânii i-au prins pe amândoi, pe Faust şi pe Desiderie şi, legându-i împreună cu Sfântul Mucenic Ianuarie episcopul, i-au dus după ighemon în cetatea Putiol; şi acolo i-au aruncat în temniţă. Şi erau închişi pentru Hristos în temniţa aceea Proclu şi Sosie, diaconii cetăţii Putioli, cum şi Eutihie şi Acution, osândiţi spre mâncarea fiarelor.
Apoi, în ziua următoare au fost scoşi toţi la vedere, împreună cu episcopul şi au fost daţi la fiare. Iar Dumnezeu, Care se preamăreşte în sfinţii Săi, a astupat gurile fiarelor la acea privelişte, ca altădată în groapa în care a fost aruncat Daniil, încât nici una din fiare nu s-a atins de vreun mucenic. Ci toate, schimbându-şi cruzimea cea firească în blândeţe de oaie, au mers şi au căzut la picioarele sfântului episcop. O minune ca aceea mai presus de fire, i-a adus pe toţi cei ce priveau în mirare şi spaimă.
Însă ighemonul, socotind şi această dumnezeiască putere ca vrăjire creştinească, gândea cum să dea pierzării desăvârşite pe arhiereul lui Dumnezeu şi pe cei împreună cu el. Astfel, tulburându-se cu mintea, deodată a orbit şi cu ochii cei trupeşti şi fiind orb de demult şi cu ochii cei sufleteşti, căuta un povăţuitor, pipăind pereţii. Iar după ce arhiereul şi mucenicul lui Hristos, Ianuarie, fiind fără răutate, s-a rugat pentru acel vrăjmaş al său, pentru ighemonul Timotei, acela îndată a văzut trupeşte dar nu şi sufleteşte. Iar oamenii care priveau spre toate acele minuni, au crezut în Hristos, fiind la număr cam cinci mii. Însă nemulţumitorul şi împietritul la inimă ighemon, care din orbire se luminase cu rugăciunile mucenicului, nu numai că n-a cunoscut adevărul, ci mai mult a înnebunit. Şi în loc să aducă laudă adevăratului Dumnezeu, lui Hristos, Domnul nostru, el Îl hulea.
Iar pentru întoarcerea către El a poporului cel atât de numeros, îndrăcindu-se de mânie, a poruncit ca să taie cu sabia pe sfinţii mucenici. Şi astfel, arhiereul lui Dumnezeu Ianuarie, sfinţitul mucenic, împreună cu ai săi pătimitori: Faust, Proclu şi Sosie diaconii, Desiderie citeţul, Eutihie şi Acution, au luat cunună mucenicească, fiind ucişi cu sabia împreună cu dânşii, afară din cetatea Putioli. Iar trupurile sfinţilor le-au adunat câte unul, cetăţile cele dimprejur, străduindu-se fiecare cetate, ca să aibă pe mijlocitorul său către Dumnezeu. Iar trupul Sfinţitului Mucenic Ianuarie l-au luat napolitanii şi, ducându-l cu cinste în cetate, l-au pus în biserica lor.
În acea vreme, când au luat trupul sfântului din cetatea Putioli, sângele lui care se închegase acolo, adunându-l de pe pământ, l-au pus într-un vas de sticlă şi-l aveau în pază. Iar dacă îl puneau lângă capul mucenicului, îndată acel sânge închegat, fierbea ca din nou vărsat. Se făceau şi minuni de multe feluri în cetatea Neapoli, cu rugăciunile Sfântului Mucenic Ianuarie. Iar mai ales acolo se slăvea prin această minune, când muntele ce se numea Vezuviu, a dat din lăuntrul său, din sânul pământului, o văpaie mare de foc, încât nu numai asupra cetăţilor celor de aproape, ci şi celor de departe, mare frică şi cutremur le-a adus. În acea înfricoşată vreme, alergând popoarele la mormântul Sfântului Mucenic Ianuarie şi cu lacrimi strigând către el şi cerând ajutor, îndată, cu rugăciunile lui, s-a ascuns acea văpaie de foc în muntele acela şi a încetat frica. Astfel nu s-a făcut vătămare nici cetăţilor de departe, nici celor de aproape.
Şi altă preaslăvită minune s-a făcut asupra unui prunc mort. O femeie văduvă, cu numele Maximila, avea un fiu abia născut şi acela murind, ea plângea fără mângâiere. Iar după ce şi-a venit puţin în sine din tânguire, a privit spre biserică şi a văzut deasupra uşii bisericii o scândurică, ce avea pe sine închipuirea Sfântului Episcop Ianuarie. Şi şi-a adus aminte de minunea, care s-a făcut odată în Legea Veche, cum Sfântul prooroc Elisei a înviat pe fiul Sumanitencii.
Deci, pornindu-se cu mare nădejde femeia aceea spre Dumnezeu şi spre plăcutul Lui, a făcut după asemănarea aceea. A luat icoana Sfântului Mucenic Ianuarie şi a pus-o deasupra pruncului său mort, cu ochii spre ochi, gura către gură şi pe cealaltă asemănare a trupului celui închipuit, către trupul celui mort. Apoi cu suspine şi cu lacrimi fierbinţi s-a rugat, zicând: “Robule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi-mi potoleşte mâhnirea mea, înviind pe fiul meu, că unul născut îmi este”. Astfel rugându-se ea, îndată a înviat pruncul şi s-a sculat sănătos. Şi toţi cei ce se adunaseră la îngroparea aceluia, văzând o minune preaslăvită ca aceea, s-au minunat, au preamărit şi au mulţumit lui Dumnezeu, Care face minunate lucruri prin sfinţii Săi. Iar pe Sfântul Mucenic Ianuarie, ca pe un grabnic ajutător, cu laude l-au preamărit.
Sfântul Sfinţitul Mucenic Teodor din Perga Pamfiliei şi cei împreună cu dânsul
Pe vremea împărăţiei lui Antonin, stăpânind Teodot ighemonul în Perga Pamfiliei, alegea la rânduiala ostăşească pe tinerii cei mai frumoşi şi tari cu trupul, spre slujirea împărătească. Deci, împreună cu tinerii cei de neam bun, a luat şi pe acest fericit Teodor, frumos la vedere şi l-au dus la ighemonul Teodot, iar ighemonul a pus pe el, ca şi celorlalţi tineri, semnul ostăşesc. Dar Sfântul Teodor a aruncat îndată semnul acela de la sine, zicând: “Eu sunt însemnat din pântecele maicii mele, cu Împăratul cel ceresc, cu Domnul nostru Iisus Hristos şi nu voiesc să fiu ostaş la alt împărat!” Şi l-a întrebat ighemonul: “Cărui împărat te-ai făcut ostaş?” Sfântul a răspuns: “M-am făcut ostaş Aceluia, Care a făcut cerul şi pământul”. Şi îndată ighemonul cunoscând că este creştin, a zis: “Au, nu vei aduce jertfe zeilor noştri?” Sfântul a răspuns: “Eu n-am adus jertfă niciodată necuraţilor diavoli”. Deci ighemonul a poruncit să-l bată. Şi bătându-l foarte, iarăşi l-au pus înainte la întrebare şi i-a zis: “Acum oare te-ai plecat, ne vei răspunde mai cu blândeţe şi te vei închina zeilor?”
Sfântul răspunse: “De ai fi cunoscut pe Dumnezeu, Care te-a făcut, singur ai fi voit să te închini Lui”. Atunci ighemonul a poruncit să aprindă un foc, să aducă un cazan mare de fier, să topească smoală multă, pucioasă şi ceară, apoi să-l pună pe mucenic în cazan şi să toarne peste el cele topite. Şi făcându-se aceasta, deodată Dumnezeu a făcut o minune preaslăvită. Pentru că, ridicându-se un vuiet mare şi făcându-se cutremur, a crăpat pământul în acel loc, unde se afla focul şi cazanul şi a izvorât multă apă din crăpătura pământului, care a stins focul de la cazan, iar sfântul mucenic a rămas cu totul sănătos şi a zis către ighemon: “Iată, vezi, că acest lucru nu este al puterii mele, ci al lui Hristos Dumnezeul meu, Căruia îi slujesc. Iar tu, de voieşti să cunoşti puterea zeilor tăi, aprinde focul şi arde iarăşi cazanul, apoi porunceşte să întindă pe unul din ostaşii tăi, în numele zeilor tăi, şi atunci vei vedea puterea lor şi vei cunoaşte tăria cea mare şi în toate a Dumnezeului meu”.
Auzind aceea ostaşii care stăteau înainte, au zis către ighemon: “Nu, domnule, să nu ne faci aceasta, ci slujitorului zeilor să-i faci aşa. Pentru că tot aşa va asculta cazanul pe el, ca şi pe Teodor şi nu-l va arde”. Atunci ighemonul a poruncit să cheme îndată pe un slujitor şi l-a întrebat: “Cum îţi este numele?” El răspunse: “Dioscor îmi este numele”. Ighemonul zise către dânsul: “Cu ce fel de vrăji şi buruieni se ung creştinii, căci intră în foc cu îndrăzneală şi rămân nearşi, precum şi Teodor este nevătămat de foc”. Dioscor răspunse: “Creştinii nu sînt vrăjitori, ci numele lui Hristos este aşa de puternic, încât unde se cheamă El, acolo toată buruiana şi basmele cele vrăjitoreşti se strică şi diavolii se cutremură”. Ighemonul zise: “Oare este mai tare Hristos decât Dia al nostru?”
Dioscor răspunse: “Dia şi ceilalţi zei sunt idoli şi nesimţitori; dar te rog nu mă sili să intru în cazan, ci de voieşti să ştii puterea lui Dia, pe el singur să-l pui pe foc”. Ighemonul zise: “Cine poate să facă aceasta, pentru că cine va îndrăzni să pună pe zeu în foc?” Dioscor zise: “Porunceşte-mi şi eu voi face aceasta şi de mi se va împotrivi Dia, atunci îl voi crede că este zeu şi poate să se apere de foc!” Ighemonul zise: “De acum cu adevărat nu mai eşti slujitor, deoarece grăieşti unele ca acestea asupra zeilor”. Dioscor răspunse: “Am fost slujitor asemenea ţie în credinţa păgânească; însă văzând acum pe fericitul Teodor nebiruit de muncile ce i se dau de către tine şi este nears de foc, am cunoscut puterea lui Hristos, am înţeles neputinţa mincinoşilor zei, m-am întărit în credinţa lui Hristos şi astăzi voiesc să mă fac ostaş împreună cu Teodor”.
Ighemonul zise către dânsul: “Dacă grăieşti aşa, Dioscore, apoi suie-te în cazan ca şi Teodor”. Atunci Dioscor, căzând înaintea mucenicului lui Hristos, a zis: “Teodore, robule al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, roagă-te pentru mine!” Şi s-a rugat sfântul pentru Dioscor. Apoi a dezbrăcat pe Dioscor şi băgându-l în cazanul cel înfocat, a strigat tare: “Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul lui Teodor; căci mă rânduieşti cu robii Tăi; deci primeşte cu pace sufletul meu”. Şi zicând aceasta şi-a dat duhul. Şi a luat într-un ceas cununa muceniciei, ca şi tâlharul Raiul, când era pe Cruce.
După moartea fericitului Dioscor, pe Sfântul Teodor l-au aruncat în temniţă. După aceea, în altă zi, împiedicându-l de picioare şi legându-l de un cal sălbatic, îl târa pe uliţele cetăţii şi alergând foarte tare calul, care fugea fără rânduială şi căzând în prăpăstii, s-a sfărâmat şi a pierit. Iar mucenicul fiind păzit cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu şi dezlegându-se, a rămas întreg şi fără vătămare, mirându-se toţi, de o minune ca aceea. Iar doi din ostaşi, Socrat şi Dionisie, cei care legaseră pe sfânt de cal, povesteau o vedenie minunată. Pe când era fugărit calul, au văzut o căruţă de foc pogorându-se din cer la mucenic şi, luându-l într-însa, l-a tras şi l-a dus întreg în divan. Spunând aceasta la toţi, cei doi ostaşi au strigat: “Mare este Dumnezeul creştinilor”.
Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să-i închidă în temniţă şi pe ei împreună cu Sfântul Teodor. Apoi a ars un cuptor cu foc mare trei zile. După aceea a aruncat în cuptorul acela pe mucenic şi pe amândoi ostaşii care crezuseră în Hristos, pe Socrat şi Dionisie. Şi îndată s-a coborât din cer ploaie dumnezeiască şi i-a plouat, aşa încât a răcorit văpaia. Iar sfinţii şedeau în mijlocul cuptorului ca în mijlocul unui vânt răcoros, vorbind unul cu altul.
Atunci Sfântul Teodor şi-a adus aminte de fericita sa maică, care a fost robită mai înainte cu trei ani de cei de alt neam şi o duseseră cu mulţi alţii în ţară străină. Şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsa, zicând: “Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule al minunilor, arată-mi pe maica mea precum ştii Tu, cu puterea Ta dumnezeiască, pentru că doresc s-o văd. La Tine sunt toate cu putinţă, arată-mi-o pe dânsa, ca şi ceilalţi să cunoască măririle Tale”. Astfel rugându-se sfântul, se stingea văpaia încet, cu rugăciunile mucenicului şi cuptorul se răcorise, aşa încât sfinţii se plecau spre somn, că era noapte. Şi stând îngerul în vis înaintea Sfântului Teodor, i-a zis: “Nu te mâhni, Teodore, pentru maica ta, că o vei vedea”. Deşteptându-se sfântul din somn, a spus prietenilor săi vedenia din vis. Iar pe când spunea aceea, s-a arătat în mijlocul cuptorului maica sfântului, care se numea Filipia şi, văzând pe fiul său cel iubit, s-a bucurat şi l-a sărutat cu dragoste, cum şi pe ostaşii care erau împreună cu dânşii. Apoi le-a spus cum şi de unde a venit, purtată de mână nevăzută. Iar Sfântul Mucenic Teodor, ridicându-şi mâinile la cer, a dat lui Dumnezeu mulţumirea cea cuviincioasă. A doua zi ighemonul sculându-se din somn, a zis către ai săi: “Mi se pare că n-a rămas nici un os în cuptor de al lui Teodor şi de ale ostaşilor aruncaţi împreună cu dânsul”.
Grăind el aceasta, unul din străjeri, care păzea cuptorul, a venit la ighemon şi i-a spus că sunt vii mucenicii în cuptor şi focul s-a stins de o ploaie, care s-a vărsat de sus peste el. Iar maica lui Teodor, venind din robie fără de veste, şade în cuptor ca într-o cămară, vorbind cu fiul său şi cu cei doi ostaşi despre Dumnezeul lor. Auzind acestea, ighemonul s-a spăimântat şi sculându-se, singur a mers la cuptor, apoi chemând pe fericita Filipia, a zis către dânsa: “Oare tu eşti maica lui Teodor?” Răspuns-a fericita: “Eu sunt”. Ighemonul a zis: “Învaţă pe fiul tău să se închine zeilor, ca nu singur să piară rău şi pe tine să te lase fără fiu”. Iar ea a răspuns: “Fiul meu, precum am primit despre dânsul înştiinţare de la Domnul meu, mai înainte de zămislirea lui, va fi răstignit de tine şi va jertfi lui Dumnezeu jertfă de laudă!” Zis-a ighemonul: “Deoarece tu singură ai hotărât fiului tău moarte de cruce, apoi aşa să fie”. Şi îndată a poruncit să-l răstignească pe Sfântul Teodor, iar Sfintei Filipia să-i taie capul cu sabia, şi pe cei doi ostaşi, Socrat şi Dionisie să-i împungă cu suliţele.
Şi aşa sfinţii mucenici şi-au luat cununa, iar Sfântul Teodor după ce a stat trei zile spânzurat, s-a dus către Domnul. Atunci unul din cei dreptcredincioşi, luând trupurile sfinţilor, le-au învelit cu cinstite giulgiuri şi cu aromate şi le-au pus la un loc însemnat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime slăvit în veci. Amin.