Luna mai în 19 zile: pomenirea Sfântului, sfințitului Mucenic Patrichie, episcopul Brusei, și cei împreună cu dansul: Acachie, Menandru și Polien.
Pe la mijlocul celui de al treilea veac, când în toată împărăția românilor, nu era voie să fii creștin, fără de nici o răspundere, atunci, s-a petrecut și mucenicia Sfântului Patrichie. El era episcop creștin în orașul Brusă, oraș cu izvoare de ape fierbinți, pe malul dinspre Asia, al Marii Negre, din ținutul Bitiniei, unde mulțime de bolnavi veneau să se tamaduiasca de neputințele lor. Și stăpânirea română așezase acolo o capiste și o statuie a lui Esculap, în semn de mulțumire zeului pagan, vindecător de boli. Și era obiceiul, că toți cei tamaduiti să lasă în capiste un semn al închinării lui.
În acea vreme, s-a întâmplat că însuși dregatorul împărătesc al Bitiniei, Iuliu, s-a vindecat la aceste ape. Și nu s-a mulțumit numai cu jertfă de închinare către Esculap, ci a socotit să silească și pe creștini să cunoască binefacerile acestui zeu pagan, întorcându-i la cinstirea idolilor.
Deci, a fost adus episcopul Patrichie și i-a poruncit să se lepede de Hristos și să mărturisească puterea zeului Esculap și, mergând în capiste, să aducă jertfă și să i se închine, după obiceiul păgânesc. Dar Patrichie răspunse, cu îndrăzneala, dregatorului, arătându-i cât de deșartă este credință lui în puterea unui zeu fără de viață și înfățișându-i adevăratele pricini ale tămăduirilor, ce se săvârșesc cu aceste ape, pe care Hristos, Dumnezeu cel viu, le-a făcut pentru binele oamenilor, adunci când a zidit lumea. Deci, maniindu-se tiranul, a zis cu glas aspru către Petrichie: “Dacă te-aș aruncă în mijlocul acestor ape fierbinți, pedepsind îndrăzneala ta de a defăima pe zei, crezi, oare, că Hristos al tău te va scapă de la pierzanie?” Iar Patrichie a răspuns: “Hristos poate să-mi păzească viață în mijlocul acestor ape, dar poate să mi-o și ridice tot prin ele. Nici un fir de par din capul oamenilor nu se clintește fără știrea Lui.
Spumegând, deci de manie, dregatorul a poruncit să fie aruncat Patrichie în clocotul apelor, dar episcopul a ieșit nevătămat, mărturisind, și cu mai mare tărie, pe Hristos.
Drept aceea, a dat porunca să li se taie capul cu toporul, atât lui Patrichie, cât și celor trei preoți, împreună cu el: “Acachie, Menandru și Polien. Și, așa, a fost ucis Patrichie episcopul și cei trei preoți, la 19 mai, luând cununile de biruință de la Hristos. Domnul nostru, Căruia I se cuvinte slavă și cinste în veci. Amin.
Întru această zi, cuvânt către judecători, că să judece cu dreptate.
Să înțelegi bine pricina și cu dreptate să judeci și drept să o descurci. Nu-ți este ție de folos să iei mită. Să nu dai dreptate celui nedrept, chiar și prieten de-ți va fi. Și să nu asupresti pe cel drept, pentru că judecată lui Dumnezeu dreapta este. Măcar și frate de-ți va fi, să nu-i dai dreptate, când nu are și pe cel drept să nu-l judeci cu patimă. Că, de la Dumnezeu se pogoară plata, spre casă celor ce judecă strâmb. Și, pentru lacrimile celor drepți, cu moarte rea îi ucide și pe fiii lor în robie îi risipește, iar ei înșiși, după moarte, în osânda vor fi chinuiți, cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, când va veni să înnoiască pământul.
De această aducându-ți aminte, teme-te și să nu primeșți clevetirile celor ce-ți șoptesc în taină. Să nu te iutesti asupra celui nevinovat, nici să nu te aprinzi cu manie când judeci. Pe sărac și pe văduve să nu-i nedreptatesti. Nici să nu te mândrești cu dregătoria, stăpânirii tale, că de la Dumnezeu îți este dată ție.
Întru această zi, cuvânt din Pildele lui Solomon.
Pazeste, fiule, povața tatălui tău și nu lepdata îndemnul maicii tale. Leagă-le la inima ta pururea, atarnandu-le la gâtul tău. Când vei vrea să mergi, ele te vor povățui, și, în vremea somnului, te vor păzi, iar când te vei deștepta, vor grai cu ține. Că povața este un sfetnic bun și legea o lumina, iar îndemnurile, ce dau învățătură, sunt calea viețîi. Ele te vor păzi de femeia vicleană, de limba ei cea ademenitoare. Nu dori frumusețea ei întru inima ta și să nu te vâneze cu genele ei. Că femeia desfranata umblă după o bucată de pâine, pe când soția dorește un suflet de mare preț. Oare poate pune cineva foc în sânul lui, fără că veșmintele lui să nu ardă? Sau va merge cineva pe cărbuni, fără să i se frigă tălpile? Așa este și cel ce se duce la femeia aproapelui sau; nimeni din cei ce se ating de ea nu va rămâne nepedepsit. Nimeni nu disprețuiește un hoț, pentru că a furat, că să-și astâmpere foamea; dar când a fost prins el, da înapoi inseptit, întoarce tot ce are în casă lui. Cel ce se desfraneaza, însă, cu o femeie, este lipsit de minte, se pierde pe el însuși, făcând astfel” (Pilde 6, 20-32).
Întru această zi, cuvânt pentru cei chemați la Împărăția cea cerească.
Zice Domnul în Evanghelie: “Asemanatu-s-a Împărăția Cerului cu un Împărat, care a făcut nuntă fiului sau; veselia și lumina care va să fie, așa o numește, nuntă, iar acest fel de cuvinte, le-a grăit către oamenii care se îngrijesc de cele pământești, știindu-le obiceiurile lor, și le spunea pildă această, măcar că nu era vorba nici de nuntă, nici de mese, ci veșnicele bunătăți le arată, cunoscându-le neștiință lor și vrând să le arate ceea ce va să fie.
Deci, pe toți îi cheamă Împăratul, cu Înalta propovaduire, să vie la nuntă și să se sature de bunătățile cele negraite. Însă, mulți din cei chemați, neluând în seama chemarea, s-au lepădat; unul cu țărînă, altul cu negutatoria, iar altul pentru femeia lui, de curând luată. Și așa s-au lipsit pe ei de strălucirea aceea și s-au înstrăinat. Apoi, alții au fost chemați la bucuria aceea. Iar, după ce s-a umplut masă împărătească, a văzut acolo Împăratul un om, neavând haina de nuntă, și a zis slugilor: “Legandu-l de mâini și de picioare, aruncați-l pe el în întunericul cel din afară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților.” Iar cei ce s-au lepădat de chemare sunt cei ce n-au primit credință lui Hristos și cu slujirea idolilor s-au întunecat sau în eresuri au căzut sau în credință fiind, cu păcate grele și-au întinat haina Sfântului Botez și făgăduințele credinței cele drepte le-a lepădat. Deci, izgoniți vor fi, cu adevărat, de Dumnezeu din veșnică bucurie.”
Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Părintelui nostru Efrem Șirul, despre răbdare.
Un frate povestea că era un om într-o cetate și această avea un argat cu sine, în care avea toată încrederea. Acestuia i-a venit gândul că să se ducă la viață monahiceasca, iar stăpânul sau făcea tot ce putea că să-l abată de la un gând că acesta, fiindcă tânărul era omul lui credincios. Dar n-a putut să-l țînă pe tânăr.
Deci, lepadandu-se de lume, tânărul a intrat între frați. Dar, după puțini ani, a început a fi ispitit să se întoarcă în lume și, lăsându-și chilia să, s-a dus la stăpânul sau pentru a-i cere sfat. Și l-a primit bărbatul acela pe fratele cu dragoste, o dată și de două ori. Iar, după a treia cercetare, fratele, lăsând chipul fatarniciei, a arătat bărbatului patimă cea ascunsă în inima să, zicând: “De vreme ce nu mai pot suferi jugul viețîi monahicesti, te rog pe ține, doamne, primește-mă pe mine, iarăși, la ține și să mă ai pe mine după rânduiala cea dintâi, fiindcă nădăjduiesc să port și mai multă nădejde, de lucrurile tale, decât odinioară. Că auzisem, de la ține, că și pe fiica ta vrei să mi-o dai că soție.” Iar bărbatul acela a răspuns către el: “Dacă lui Dumnezeu nu i-ai păzit credință, mie, cum poți să mi-o păzești?” Iar el, de cuvântul acesta rănindu-se, că de un bici, s-a întors la chilia să. Deci, să nu ne ingreuiem, rabdând ostenelile, că scris este: “Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera.” (Ps.125,5). Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.