Dupa ce trăise o viața plină de egoism, în care nu se gîndise decât la sine, fără să-i pese de cei din jur, un om a ajuns în beznele iadului. Mult s-a căit el atunci pentru tot ce făcuse, dar degeaba: era prea târziu! Și astfel, chinuindu-se zi și noapte în flăcările cele nepotolite, se ruga întruna lui Dumnezeu, zicând:
– Iartă-mă Doamne, că am greșit, dar acum m-am lecuit! Nu mai sunt egoist deloc, m-am schimbat la suflet și nu mai am pic de răutate în mine!
Și iata că odată, în timp ce acela se ruga cu glas mare, bătându-și pieptul cu pumnii dogoriți de văpaie, un înger al Domnului i-a stat dinainte, zicându-i:
– Bucură-te, omule, că Dumnezeu ți-a ascultat rugăciunea și vrea să-ți dea o șansă să vii și tu în rai, la un loc cu cei drepți și plini de iubire! Dar oare te-ai schimbat cu adevarat, sau doar vorba e de tine?
– Cum să nu?! M-am schimbat cu totul, sunt numai credință, pocăință și iubire!
– E bine dacă-i așa. Vezi tu firul acela care coboară acum spre tine de sus? De te vei urca pe el, vei ajunge în rai și vei scăpa de toată osânda.
Nespus de vesel, omul prinse a se cățăra pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce urca, a băgat de seamă că firul se subția văzând cu ochii, de parcă povara era prea mare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-ăi creadă ochilor! Mulți alți păcătoși se atârnaseră în urmă de firul lui, încercând cu disperare să scape și ei din flăcările iadului.
– Ce faceți, nenorociților?! – strigă omul speriat și plin de ciudă. Dați-vă imediat jos, că o să se rupă firul și o să cad iarași cu voi cu tot!. Jos, mă, n-auziți?!
Și, disperat, se puse a-i lovi cu picioarele. Dar în clipa aceea firul s-a rupt și au căzut cu toții în adâncul învăpăiat.
– Of, îngere, uite ce mi-au făcut nenorociții ăștia! Spune lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să pot scăpa odată de aici!
– Nu se poate! – i-a răspuns îngerul, întristat.
– Cum așa?! Păi doar eu n-am nici o vină ca firul ăsta s-a rupt din pricina lor!
– Ba nu, om nefericit ce ești, firul s-a rupt din pricina ta ăi a pizmei tale! Firul acela era firul credinței și ar fi putut ține și tot iadul, dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu și dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ziceai că te-ai lecuit de egoism și că acum îți pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat, după cum se vede. Deci vădindu-te tu la fel de păcătos ăi nepăsător de chinul fraților tăi întru suferința, firul nu te-a ținut, iar locul cuvenit ție, după dreptate, rămâne aici – ăi pentru totdeauna!