Act de extremă severitate, folosit în vechime de autoritatea bisericească împotriva celor ce profesau o erezie, prin excluderea lor din comunitate și prin condamnarea ca atare a învățăturii lor greșite. Expresia : “Să fie anatema” apare la sfârșitul expunerii doctrinei ortodoxe de către sinoadele ecumenice, în sensul că cel care nu mărturisește această doctrină va fi supus condamnării Bisericii.
La evrei era jertfa adusa pe altar, care, fiind încărcată cu pacatele și blestemele oamenilor, era destinată nimicirii, pentru a înlătura despărțirea dintre om și Dumnezeu, despărțire produsă de păcat. În sens metonimic cuvântul anatema înseamnă “lepădat”, “blestemat”. Acest “blestem” – anatemă – este rostit de Hristos la judecată finală : “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei 25, 41). Biserica a dat anatemei pe ereticii care falsificau Adevărul Evangheliei (cf. Gal. 1, 7-9 ; I Cor. 16, 22). Anatema înseamnă și excluderea definitivă din Biserică, dacă ei nu-și recunoșteau rătăcirea și nu se îndreptau.