Predică la Duminica a 32 -a după Rusalii

(a lui Zaheu Vameşul – Lc. 19, 1-10)

„Şi, alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă” (Luc. 19, 4).

Iubiţi credincioşi,

Să facem cu toţii un exerciţiu de imaginaţie. Fiecare dintre noi avem un cântăreţ sau un artist preferat, un om pe care am face orice să îl întâlnim. La un moment dat aflăm, în ultima clipă, că respectivul urmează să dea o reprezentanţie în oraşul nostru. O şansă unică de a-l vedea în carne şi oase pe cel pe care îl aşteptăm de atâta timp. Dar biletele s-au vândut deja toate. Să ne imaginăm ce sacrificii am face pentru a reuşi să-l întâlnim.

Poate am cumpăra un bilet la supra-preţ? Sau poate ne-am urca pe blocul de vizavi ca măcar să-l zărim? Sau am ruga pe proprietarul unui apartament din acelaşi bloc să ne permită să urmărim spectacolul de la fereastra sa?

Iubiţi credincioşi,

Se pare că suntem dispuşi să facem destul de multe ca să întâlnim un artist sau un cântăreţ. Dar ca să-L întâlnim pe Hristos – ce sacrificii am fi dispuşi să facem?

Ca să-L întâlnim pe Hristos, noi trebuie să ne luptăm!

Dar cine ne stă împotrivă?

a) Ca să-L întâlnim pe Hristos, noi trebuie să ne luptăm cu ruşinea!

Despre o luptă este vorba şi în Evanghelia de azi; evanghelistul Luca ne spune că Zaheu vameşul s-a urcat într-un copac, ca să-L vadă pe Hristos. El era conştient că se expunea ironiilor concetăţenilor săi. Imaginaţi-vă: mai-marele vameşilor, adică un şef al aparatului fiscal al stăpânirii romane şi, pe deasupra, un om mic de statură, cocoţat într-un copac. O asemenea postúră îi va fi adus lui Zaheu cel puţin câteva înţepături ironice din partea celor de la care colecta dajdia. Dar el s-a luptat şi şi-a biruit ruşinea şi orgoliul, ca să-L vadă pe Hristos.

Acum nu multă vreme, înainte de revoluţia din ’89, oamenii nu veneau la biserică de frică. Acum, când există libertate totală, oamenii nu mai vin la biserică de ruşine. Mai ales tinerii. Nu puţini sunt tinerii care nu vin la biserică de „gura satului”. Există, mai ales în mediul rural, mentalitatea greşită că „numai bătrânii se duc la biserică”. Nu puţini dintre noi se ruşinează să se închine când autobuzul sau tramvaiul trece prin faţa unei biserici.

Hristos ne îndeamnă: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. Ca Zaheu, şi noi trebuie să fim gata să ne învingem ruşinea şi orgoliul, pentru a-L întâlni pe Hristos, care ne spune: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9. 26).

b) Ca să-L întâlnim pe Hristos, noi trebuie să ne luptăm şi cu oamenii care ne stau împotrivă!

Sfântul Luca în Evanghelia de astăzi nu ascunde faptul că oamenii nu erau de acord cu întâlnirea dintre Zaheu şi Mântuitorul Hristos. Evanghelistul notează că oamenii „murmurau” în jurul lui Zaheu. Totuşi mai-marele vameşilor şi-a continuat lupta, aducând o dovadă de necontestat că aceştia se înşală: „Iată, a zis Zaheu, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luc. 19, 8).

Lupta cu cei din jurul nostru, care ne stau împotrivă nu mai este o luptă fizică, aşa cum era în vremea persecuţiilor din primele secole creştine sau chiar a perioadei comuniste. Azi, lupta este una mai subtilă, la nivel spiritual. Nu puţini dintre noi avem „prieteni” care ne spun: „Nu mai alerga atât după Dumnezeu! Viaţa trebuie trăită, acum şi aici!”.

Să ne amintim de finalul romanului „Quo vadis?”, când Apostolul Petru vrea să iasă să-L mărturisească pe Hristos în public şi să primească martiriul. Este oprit, însă, de cei din jurul său şi convins să fugă pe furiş din Roma, sub motivaţia – aparent întemeiată – că astfel va putea să întemeieze şi alte comunităţi şi să ajute la propovăduirea creştinismului. Totuşi, depărtându-se de oraş, pe drum se întâlneşte cu Hristos, pe care îl întreabă: „Unde mergi, Doamne?” Iar Hristos îi răspunde: „Dacă tu mi-ai părăsit turma, mă duc la Roma, ca să mă mai răstignesc o dată”. Şi Sfântul Petru s-a întors în oraş şi a primit martiriul, întâlnindu-se, astfel, pentru totdeauna, cu Hristos cel înviat.

Iubiţi credincioşi,

Zaheu L-a întâlnit pe Hristos şi a dobândit mântuirea pentru că s-a luptat în special cu ruşinea şi cu orgoliul din sine, dar şi cu cei din jurul său, care îi stăteau împotrivă.

Şi noi, acolo unde viaţa ne-a rânduit, să nu ne ruşinăm de Hristos. La locul de muncă se mai întâmplă să se serbeze câte o zi de naştere într-o zi de post. Un creştin care vrea să-L întâlnească pe Hristos nu se ruşinează să-L mărturisească şi riscă să devină ţinta ironiilor colegilor pentru a nu se ruşina Hristos de el.

Se poate întâmpla, tinere creştin, să fii chemat de prieteni la o petrecere chiar în noaptea de Înviere; oricât de mare ar fi ispita sunt sigur că lupta lui Zaheu, dorinţa lui de a-L întâlni pe Mântuitorul Hristos te vor cuprinde şi pe tine mai mult decât dorinţa unei petreceri care piere ca fumul. Într-o asemenea situaţie a avea curajul să spui nu prietenilor înseamnă să spui da lui Dumnezeu şi să vii la biserică.

Acum este momentul ca fiecare dintre noi să se uite înăuntrul său şi să întrebe simplu: oare cât sunt dispus să sacrific pentru a-L întâlni pe Hristos? Trebuie să facem fapte impresionante pentru Dumnezeu? Sau pur şi simplu să deschidem uşa sufletului, pentru că El pururea stă la uşă şi bate, spunând: „De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”(Apoc. 3, 20). De acum, un lucru mai avem de făcut: să urmăm exemplul lui Zaheu şi să ieşim şi noi în întâmpinarea lui Hristos, să ne deschidem larg uşa sufletelor noastre, ca astfel să-L întâlnim şi să-L auzim spunând: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. 19, 9).

Amin.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.

Gordon, pr. prof. dr. Vasile, Mergând, învăţaţi… (Predici, cu un adaos de pilde din Pateric şi alte istorioare ilustrative), Ed. Universităţii din Bucureşti, 2001; Ediţia a II-a, Bucureşti, EIBMBOR, 2006.

Sienkiewicz, Henryk, Quo vadis, Ed. Venus, Bucureşti, 1992.

Predică la Duminica a 29-a după Rusalii

(Vindecarea celor 10 leproşi – Lc. 17,12-19)

Ne aflăm în Duminica a 29-a după Rusalii, numită şi a vindecării celor 10 leproşi. Încă de la început, dorim să subliniem două amănunte desprinse din Evanghelia zilei:

·în primul rând, leproşii cer tămăduire de la distanţă, pentru că legea iudaică era foarte strictă şi nu permitea celor bolnavi de lepră să se apropie de oamenii sănătoşi sau de localităţile acestora. De aceea, leproşii erau obligaţi să locuiască în aşa-numitele leprozerii, adică aşezări speciale numai pentru leproşi.
·în al doilea rând, după ce Mântuitorul Hristos îi vindecă pe leproşi, cel care s-a întors să-i mulţumească, de fapt singurul, era samarinean.

Tema principală a predicii este recunoştinţa sau mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru binefacerile primite.

Se ştie că recunoştinţa nu e o virtute foarte răspândită, de aceea există şi tot felul de anecdote care surprind în cuvinte cât se poate de sugestive faptul că recunoştinţa şi binefacerea destul de rar se întâmplă să meargă împreună pe acelaşi drum.

„Se spune că într-o zi Dumnezeu a chemat la masă toate virtuţile: bunătatea, simplitatea, adevărul, credinţa, dragostea, generozitatea, speranţa, mila, smerenia, modestia. Aproape toate se cunoşteau si stăteau de vorbă ca bune prietene. Două, însă, deşi erau alături, nu vorbeau între ele deloc. Acestea erau binefacerea şi recunoştinţa. Le-a întrebat Dumnezeu: «De ce tăceţi? Nu ne cunoaştem. Nu ne-am întâlnit niciodată până acum… »”.

Pe bună dreptate, se spune în popor că recunoştinţa e o floare rară. După cum am văzut şi în Evanghelie, doar unul din zece a revenit să mulţumească şi acela era din alt neam.

Pentru noi, cei de azi, e greu de înţeles de ce nu s-au întors leproşii evrei să mulţumească. La prima vedere, suntem tentaţi să-i judecăm aspru pe acei leproşi. Dar, dacă privim din perspectiva Legii Vechi, legea după care îşi conduceau viaţa toţi evreii din acea vreme, ne dăm seama că ei nu au făcut ceva rău, ci doar căutau să împlinească prescripţiile legii. Mai exact, Vechiul Testament spunea că, după vindecare, leproşii trebuiau să se arate preoţilor de la templu, singurii care puteau să certifice faptul vindecării. Abia după aceasta puteau să se apropie de oamenii sănătoşi. Aşadar, evreii leproşi, în timp ce mergeau pe drum, s-au văzut vindecaţi şi s-au grăbit să meargă înaintea preoţilor, pentru a împlini legea.

Totuşi, greşeala lor constă în faptul că nu urmăreau decât implinirea formală a legii, ceea ce reprezintă şi pentru noi, cei de azi, un pericol… Pentru că la primirea unei binefaceri preferăm să spunem mulţumesc doar formal, din politeţe, fără ca în inima noastră să rodească duhul recunoştinţei, fără să avem sentimente de afecţiune pentru binefăcătorul nostru.

Cum ar trebui să ne manifestăm recunoştinţa fără a fi atinşi de duhul formalismului?

Nu voi prezenta nişte repere teoretice, ci vă aduc înainte un exemplu din zilele noastre:

„În 1976, la Montreal a avut loc Olimpiada de vară. O copilă de doar 14 ani făcea o ţară întreagă să exulte de fericire. E vorba de Nadia Comănici.

Datorită entuziasmului general, toată lumea dorea să-i mulţumească pentru ceea ce făcuse. După aceste evenimente, Nadia cu echipa de gimnastică a României era în drum spre mare. Au făcut un popas. Aici, un bătrânel se uită cu admiraţie câteva minute, apoi se apropie şi întrebă: «Dumneavoastră sunteţi Nadia? Da».

Săteanul se apropie timid, îi puse mâna părinteşte pe umăr, aşa, numai pentru o clipă. Şi apoi dispăru în grădină. Toată lumea a rămas mirată. În scurt timp, bătrânelul s-a întors, ducând la subţioară un pepene uriaş. S-a apropiat de Nadia, a pus pepenele la picioarele ei, zicând: «Domnişoară Nadia, dumneata ţi-ai făcut datoria, lasă-mă să-ţi mulţumesc în felul meu»”.

În cele din urmă, recunoştinţa înseamnă să-ţi deschizi sufletul către binefăcătorul tău, simplu, direct, spontan şi cu sinceritate, fără să te gândeşti la vreo lege, aşa cum făceau evreii.

De aceea, şi Mântuitorul Hristos îl apreciază atât de mult pe samarineanul din Evanghelie şi îl binecuvintează cu un alt dar (oare ce dar îi mai putea da, după ce îl vindecase de o boală incurabilă?); şi anume îi dăruieşte VINDECAREA SUFLETULUI, pentru că, ne învaţă Sfinţii Părinţi, prin cuvintele „du-te, credinţa ta te-a mântuit” (Lc. 17,19), samarineanul a primit şi alinare sufletească.

Pentru noi, cei de azi, există multiple feluri de a mulţumi lui Dumnezeu. Însă niciuna nu poate egala prinosul de recunoştinţă pe care-l aducem prin participarea la Sfânta Liturghie şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Chiar cuvântul împărtăşanie (în limba greacă euharistie) înseamnă mulţumire. Tot ceea ce facem noi la Sfânta Liturghie este un act de multumire: prin rugăciunile preoţilor şi ale credincioşilor, prin cântarea bisericească, printr-o purtare cuviincioasă, discretă, fără să deranjăm pe cei din jur, prin darurile pe care le aducem la Sfântul Altar sau prin darurile pe care le împărţim celor nevoiaşi. Toate sunt primite de Dumnezeu ca un prinos de recunoştinţă.

Nu insistăm asupra acestor amănunte, pentru că am văzut dragostea cu care veniţi la Sfânta Liturghie, dorim numai să puneţi la suflet exemplul samarineanului pentru ca, în cele din urmă, să ne învrednicim şi noi de cuvintele Mântuitorului: „du-te, credinţa ta te-a mântuit”(Lc. 17,19). Amin.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 2005.

Chirilă, Ioan, Nadia, Ed. Sport-Turism, București, 1977.

Gordon, pr. prof. dr. Vasile, Mergând, învățați… (Predici, cu un adaos de pilde din Pateric și alte istorioare ilustrative), Ed. Universității din București, 2001; Ediţia a II-a, București, EIBMBOR, 2006.

Velimirovici, Sf., Nicolae, Predici, trad. Anca Sârbulescu, Ed. Ileana, Ediția a II-a, București, 2006.

ÎNDREPTAR DE SPOVEDANIE (Pr. Constantin Sârbu)

Nu-mi fac rugăciunea regulat […]
Rugăciunea o fac grăbit, superficial, de mântuială.
Nu asist regulat duminica şi de sărbători la Sf. Liturghie, ci doar cel mult aprind lumânarea şi plec.
Nu ascult cu atenţie predica sau cazania.
Vorbesc tare în biserică cu oamenii şi uit că în biserică nu trebuie să vorbim decât cu Dumnezeu.
La biserică, atunci când am venit, nu m-am gândit să îndemn şi pe alţii să vină cu mine, neştiind că prin aceasta îmi acopăr o sumedenie de păcate […]
Ba chiar am împiedicat şi pe alţii să meargă la Sf. Biserică.
Am gândit că mă pot ruga şi acasă, uitând că mersul la Sf. Biserică, duminica şi sărbătoarea, este obligatoriu, căci Iisus se ruga zilnic pe munte, în barcă etc., dar când era sărbătoare mergea la Templu, nu pentru că El avea nevoie, ci ca să ne înveţe pe noi să facem la fel. Căci rugăciunea în Biserică este ca apa de la izvor.
Duminica după amiază nu am cercetat pe cei trişti, pe cei bolnavi, părăsiţi sau singuri, ci am pierdut vremea ocupându-mă cu lucruri de nimic sau umblând după distracţii.
Nu m-am rugat pentru stăpânirea lumească, nici pentru preoţi sau duhovnicul meu.
Nu am ascultat şi nici nu i-am cinstit cu toată recunoştinţa pe părinţii mei, nu-i ajut la nevoie şi nu-i pomenesc la Sf. Liturghie, la Sf. Altar.
Mi-am neglijat soţul (soţia), copiii şi am fost nestăpânit, nervos; e drept că am fost uneori obosit, dar numai prin devotament şi iubire îmi pot câştiga mântuirea.
Nu am făcut milostenie în amintirea celor dragi plecaţi dintre noi, nu le-am dat Liturghii pentru iertarea păcatelor, nici sărindare în posturi şi uneori m-am zgârcit să le fac chiar şi parastase.
Nu ajut Sf. Biserică să-şi îndeplinească misiunea sfântă în lume şi nici pe omul sărac, pentru că sunt egoist şi zgârcit.
Sunt certat cu cineva, dar nu caut prilejul să mă împac, nici să-i cer iertare, pentru că sunt mândru şi ambiţios, uitând că dacă nu mă împac, darurile mele nu sunt primite la Altar.
Nu am dat sfaturi bune celor ce au nevoie de ele, ci am fost nepăsător. Uneori am îndemnat chiar la rău, să se răzbune pe bărbat sau pe nevastă, să înşele, să le facă tot felul de necazuri etc.
Nu mă pot stăpâni şi nu am destulă răbdare ca să pot ierta şi să nu răspund urât celor ce mă supără sau mă necăjesc. Uneori chiar îi blestem şi îi drăcuiesc.
Am dat exemplu rău celor din jur prin faptele şi vorbele mele necugetate.
Îmi place să râd de alţii care sunt mai proşti, mai neputincioşi, în loc să-i ajut şi să-i îndrept.
Sunt invidios, îmi pare rău când cineva are succes sau îi merge bine şi mă bucur când îi merge rău şi are nenorociri.
Sunt mândru, mă socotesc deştept şi înzestrat cu multe daruri şi uneori îmi pare rău că lumea nu mă cinsteşte îndeajuns, în loc să fiu smerit şi să ajut pe cel mai slab şi mai nepregătit.
Îmi plac banii nu ca să ajut pe alţii, ci ca să-mi fac plăcerile mele.
Am gânduri necurate şi chiar de desfrâu, m-am simţit bine când mi s-a făcut curte şi am cochetat cu sexul opus; ba chiar am şi căzut în păcat.
Sunt lacom, leneş şi munca nu mi-o fac cu drag pentru binele familiei şi al societăţii.
Mă mânii repede, ţin minte răul şi chiar când iert nu iert cu toată inima, aşa cum a făcut Iisus, chiar răstignit fiind.
Am vrut să mă sinucid, crezând că astfel pot scăpa de nenorocire […].
Mi-au plăcut petrecerile, jocurile, balurile, distracţiile porcoase şi am făcut haz de ele.
Am clevetit vorbind de rău pe alţii şi am fost chiar fericit când am găsit cusur altora, uitând că şi eu am destule şi nici prin minte nu mi-a trecut ca să împiedic bârfirea, ci am terfelit cinstea celui vorbit de rău şi numele bun, crezând că prin aceasta mă înalţ eu, dar dimpotrivă, m-am coborât.
Nu mi-am păstrat curăţenia trupească înainte de căsătorie şi nici după.
Sunt căsătorit (ă) cu soţul meu care este de altă religie şi nu m-am gândit să-l conving să treacă la religia ortodoxă, ca să ne rugăm împreună.
Am băut şi am mâncat peste măsură şi uneori m-am îmbătat.
Am fumat, deşi acest lucru îmi strică sănătatea şi îmi irosesc banii cu care aş putea face ceva util pentru mine şi pentru suflet.
M-am împodobit cu tot felul, ca să ademenesc pe alţii şi poate chiar în Sf. Biserică, prin îmbrăcămintea şi podoabele mele am scandalizat pe alţii.
Am furat lucrul altuia sau chiar de la serviciu, nedându-mi seama că nu mă pot ajuta prin furt, ci dimpotrivă, mai târziu mă pot păgubi mai mult.
Am luat bani cu împrumut şi nu i-am dat înapoi sau am luat dobândă cât nu trebuia.
Am înşelat vânzând marfă rea ca bună, am pus apă în vin sau în lapte, etc.
Am minţit şi am îndemnat şi pe alţii să mintă, uitând că mincinoşii merg în iad (Apocalipsa, cap.21, vers.8).
Am pârât pentru a face rău şi uneori pe nedrept, în loc să-l îndrept pe cel greşit.
Nu mă rog Domnului întotdeauna cu căldură şi sinceritate, ci mintea îmi este împrăştiată mai mult la grijile vieţii.
Am judecat pe preoţi, pe călugări, pe episcopi, uitând că nu m-a pus nimeni judecătorul lor sau al altora şi numai Dumnezeu este judecătorul tuturor şi vor răspunde greu în faţa Lui pentru sminteala ce o aduc oamenilor. Să-i ajutăm în misiunea lor, căci batjocura murdăreşte, dar nu îndreaptă nimic.
Nu am ascultat sfatul bun al preotului, al duhovnicului care îmi dorea sincer mântuirea.
Săvârşind tot felul de păcate, m-am gândit că Dumnezeu e bun şi iertător, că pot să păcătuiesc mereu, că Dumnezeu tot mă iartă, că de asta-i Dumnezeu.
Alteori am căzut în deznădejde, că atât L-am mâhnit pe Dumnezeu cu păcatele mele grele încât nu mai e cu putinţă să dobândesc iertare.
M-am unit cu cei care sunt împotriva lui Dumnezeu şi a Sf. Biserici şi i-am aprobat.
Nu am avut curajul să-mi mărturisesc credinţa mea în Dumnezeu atunci când a fost cazul, dacă într-adevăr sunt credincios religiei părinţilor şi strămoşilor mei, pentru că sunt laş. Iar alteori am făcut propagandă religioasă unde nu era cazul, căutând să impun credinţa creştină cu sila în familie, când viaţa mea personală era departe de sfânta noastră credinţă. Iar prin faptele şi atitudinea mea îl făceam de ruşine pe Dumnezeu.

PĂCATE SPECIFICE FEMEILOR

În afară de păcatele de mai sus, femeile mai pot greşi cu păcate pe care ele sunt mai ispitite să le aibă. Iată câteva:

Am făcut avorturi, uitând că femeia (după Biblie) se mântuieşte prin naştere de fii.
Am luat buruieni ca să lepăd copilul. Am alergat sau m-am încărcat cu poveri tot ca să lepăd copilul.
Am dat sfatul altor femei unde să facă avortul sau le-am întovărăşit acolo unde trebuia să facă acest lucru.
M-am împodobit şi m-am fardat ca să plac altora şi mi-a făcut plăcere să ademenesc sau să fiu admirată de bărbaţi străini.
Mi-am înşelat soţul ca să mă răzbun, fiind ispitită prea greu sau din cauza patimii pe care n-am putut-o stăpâni.
Am intrat în Sf. Biserică neacoperită pe cap, nesocotind cuvântul lui Dumnezeu care spune că femeia trebuie să se roage acoperită.
Nu vin îmbrăcată totdeauna cuviincios la Sf. Biserică, dovedind prin aceasta că nu sunt o creştină serioasă, cu rochia prea scurtă şi decoltată sau în pantaloni.
Nu m-am supus bărbatului în tot şi toate, aşa cum porunceşte Domnul.
Am ascultat pe la uşi şi ferestre, să văd ce vorbesc sau ce fac cei din casă.
Când am fost la soroc sau am avut altă necurăţenie nu m-am dus la biserică să stau în tinda ei, ci am fost bucuroasă că pot sta acasă.
Am fost uşuratică şi uneori făţarnică, căutând să arăt altora frumuseţi şi adevăruri pe care eu nu le aveam, uitând că Maica Domnului şi Sfintele Femei au fost smerite.

Mă rog Domnului să mă ierte, să-mi dea înţelepciunea, puterea şi harul ca să-mi pot mântui sufletul.

(extras din cartea Un mare marturisitor crestin: Preotul Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2010)