Luna mai în 25 de zile: a treia aflare a cinstitului cap al Sfântului, slăvitului Prooroc, Inaintemergatorului și Botezatorului Ioan.

    Din Evanghelia de la 29 august, știm că Irod, la un ospăț, cu prilejul sărbătoririi zilei de naștere a tăiat capul Sfântului Ioan Botezatorului, la cererea Irodiadei. Sfântul Ioan aflându-se, atunci, în închisoare, la castelul lui Irod de la Maherus, unde avea loc și ospățul. Ioan mustră pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, femeia fratelui sau: “Nu ți se cuvine să o ai pe ea de femeie.” îi zicea Proorocul. În ura ei de moarte, Irodiada a învățat-o pe Salomeea, fiica ei, care dantuise și plăcuse oaspeților, să ceară capul Botezatorului, drept răsplată, ce i se făgăduia: și l-a avut.

    După moartea Proorocului, ucenicii lui i-au luat trupul și i l-au îngropat, dar capul Botezatorului a avut, după tradiția Bisericii Ortodoxe, o istorie aparte: el a fost de trei ori pierdut și de trei ori aflat. Fiecare “aflare” a cinstitului cap este că o nouă întâlnire, a noastră, a creștinilor, cu Proorocul, adică, un nou îndemn spre pocăînță și un nou îndemn să credem în Cel ce a venit după dansul, adică în Iisus (Fapte, 13, 4). Cele trei aflari ale cinstitului cap au devenit, astfel, un așezământ bisericesc statornic.

    Prima și cea de a două aflare a cinstitului cap, le prăznuim, deci, în fiecare an, la 24 februarie i ele au avut loc la Ierusalim, în cetatea lui Irod, și la Emesa, în Siria. Iar a treia, și ultima aflare, o prăznuim în ziua de astăzi, la 25 mai, și s-a întâmplat pe vremea Sfântului Patriarh Ignatie, la anul 860, când a fost adus la Constantinopol și așezat în biserica Botezatorului.

    Pe vremea Cruciadelor, pentru eliberarea Locurilor Sfinte, francezii, întrând în Constantinopol, în anul 1204, au luat o parte din capul Sfântului și, ducându-l în Franța, l-au așezat în Biserica din Amiens, unde se află și astăzi.

    Dumnezeului nostru, slavă, în veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt al celui dintre Sfinți, Părintelui nostru Vasile al Seleuciei, învățătură la: “Tu ești Cel ce va să vie, sau așteptăm pe altul?”

    Când caut la livada Bisericii, adică, la Făcătorul raiului pamantesc, la Stăpânul Hristos, mult mai inspaimant și mă minunez de meșteșugul Ocarmuitorului. Cand văd povatuirea și conducerea omului către cunoștință lui Dumnezeu, înțelepciunea Dascălului o cant. Că învățător și Făcător al oamenilor fiind, Dumnezeu, din covârșitoarea Lui iubire de oameni, pentru acestea două a venit pe pământ.

    Deci, Dumnezeu făcând pe omul cel dintâi și întregii firi, înfățișare dându-i și izvoarele, cele bogate, ale neamului omenesc, într-un om cuprinzandu-le, de dogmă cunoștinței Sale nu l-a lipsit, Ci, pe a să vrednicie trecând-o cu vederea. Învățător al unuia singur S-a făcut Făcătorul și Cel nevăzut, că un văzut, a grăit și legi de ascultare i-a dat, dăruindu-i, că mâncare, cunoștință. Pentru această, omul cel dintâi jertfe aducea, că pe a sau Stăpân să-L proslăvească și, cu jertfele cele văzute, tocmelile cele nevăzute să le cumpaneasca.

    Deci, din început, cu dese arătări și cu jertfe, Dumnezeu i-a învățat pe oameni cunoștință lui Dumnezeu. S-a arătat lui Avraam, a vorbit cu Isaac, i-a învățat, i-a sădit, în el, dogmă dreptei credințe. După învățătură prin însăși față Să, a trimis, apoi, și pe oameni, că învățători ai oamenilor. Așa, pe Moise l-a trimis și la așezat dascăl la toate popoarele iudeilor; iar, pentru că uitarea să nu fure cunoștință, a țesut cuvintele împreună cu Scripturile. A aflat, așadar, chip nemuritor de învățătură, că limba, adică, să dea cunonstinta, iar mâna prin slove, să o tipărească, spre pomenire. Și pe Moise l-a moștenit ceață Proorocilor, răsărind oamenilor că niște stele, unii după alțîi, și lumina cunoștinței lui Dumnezeu fulgerand-o. După aceea, taină cea mare și cu totul slavita, a iconomiei lui Hristos, se arată și nașterea oamenilor cea dinlăuntru se aduce, iconomie mai puternică decât moartea, mai tare decât dracii, surparea slujirii idolilor, maică a slobozeniei, tare cetate a nemuririi, izbăvire a robiei, împărțirea darurilor, podoabă a Împărăției, în cer, petrecere, legământ veșnic nou.

    Că era de față Hristos, dăruind celor osândiți ploi de bunătăți pe pământ. Era această o chemare a omului înapoi în Răi, desăvârșirea învățăturii lui Moise, rod al darurilor celor proorocesti, prin care daruri Ioan a proorocit, în pântecele mamei sale, graind, prin saltari, cele ce, cu limba, nu le putea spune. Că zicea: “Rânduit sunt a fi Mergatorinainte, căci steaua strălucește numai înainte de răsăritul soarelui, iar după ce răsare soarele, se întunecă de razele lui. Voi grai, către Hristos, din pântecele maicii mele, căci, și El, în pântecele fecioresc este purtat.

    Dar, s-a mutat minunea la răul Iordanului. Răul învăluia pe Hristos cu curgerile sale, iar cerul de sus binecuvanta pe Cel ce se boteza, că să nu se tainuiasca vrednicia Celui botezat. Întru această, Tatăl, strigând înalt, Îl propovăduia, Duhul Sfânt, prin zbor, Îl vestea. În ape se pregătea pântecele, care, pe locuitorii cerești, îi naște. O, taină de neajuns. Apă naște și cerul cetate de oameni se face: că Darul era cel care zidea, nu firea.

    Stă, încă, și Ioan slujitor al Darului, că împreună cu glasul și cu mâna arată: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” Deci, după saltarea cea mai înainte de vreme, după propovăduirea cea preaslavita, la ce voi opri cuvântul meu? Ne-o spune Scriptură, că auzind faptele lui Iisus, Ioan a trimis, pe unii din ucenicii lui, către Dansul, că să-L întrebe, și, mai mult, că să audă, de la El, glasul cel evanghelicesc. Iar întrebarea era: “Tu ești Cel ce va să vină, sau pe altul așteptăm?” Care îți este ție, Inaintemergatorului, țelul cuvintelor tale? Care îți este chipul cel preaslăvit al întrebării? Că nu ne minunăm, atât de mult de ține, că ai saltă, în pântecele maicii, cât ne minunăm, acum că întrebi. Care este adâncul întrebării tale? Să spunem Bisericii, tainele cele negraite ale Bisericii, că pentru ea a propovăduit și Ioan.

    Și auzind Ioan, în temniță, a trimis pe unii din ucenicii săi, zicând: “Tu ești Hristosul? Spune nouă.” Caută, deci, de vezi, mai întâi, unde petrecea Ioan, când a întrebat? Unde? În temniță. Deci, Botezătorul vietuia în temniță, păstrat, să fie plata fetei celei înverșunate. Ioan vedea că trebuie, cât de curând, să i se taie capul și vedea pe ucenicii săi neapropiindu-se de învățăturile lui Hristos. Dar, mai ales, îi vedea împotrivindu-se, din iubire de slavă, și că uneori ajungeau la defăimarea lui Hristos, strigând, către Ioan: “Iată, Acela, despre care tu ai mărturisit, botează și mai mulți ucenici faci.” Vezi pizma cuvintelor. Către ei, bine a răspuns Ioan: “Cel ce are mireasă, zicea, este mire, iar prietenul mirelui se bucură de glasul mirelui. Acesta este mirele și Stăpânul Bisericii, iar eu sunt slugă și prietenul mirelui; slugă, după fire, și prieten, după Dar. Acela se cuvine să crească, iar eu să mă micșorez.” Că se temea Ioan, că nu cumva, după ducerea lui din viață această, ucenicii lui, stapaniti de iubirea de slavă, să se înstrăineze de Hristos și să fie că o adunare vrăjmașă, cu numele lui Ioan numită, că și cum această ar fi fost dorirea dascălului lor. Pentru această, i-a trimis, acum, pe dânșîi, cu chipul, că și cum, el ar întreba, dar, lucrul cel adevărat era că Ioan îi împacă pe ei cu Stăpânul, prin această întrebare, mijlocind împrietenirea cu Domnul, a ucenicilor săi: “Duceți-va, întrebați-L”, este că și când ar fi zis: “Duceți-va și va învățați, cunoașteți pe Hristos și, cunoscându-L, slujiți-L, pe slugă lăsând-o, pe Stapaul slujiți-L. Și, împreună cu mine, ucenicii Lui faceți-va.”

    Dar ce face Hristos, fiind întrebat? Vezi înțelepciunea Stăpânului, care covarsea înțelepciunea slugii; prin fapte, nu prin cuvinte, le dăruiește răspunsul. Că, în ceasul acela, zice, a tămăduit pe mulți de boli și de chinuri și de duhuri necurate și orbilor vedere le-a dăruit. Și, după această, le-a zis: “Mergând, vestiți lui Ioan cele ce ați auzit și le-ați văzut: orbii văd, schiopii umblă, leproșîi se curatesc, surzii aud și morții inviaza și săracilor bine se vestește. Mergând, spuneți-i, iar, mai mult, voi învățați-va cunoștință puterii Mele, Credeți în cele ce le-ați văzut; că să fiți ucenici, v-a trimis pe voi, nu numai privitori.” Că, de la voi, adică, eșe înțelegerea și, că de la Ioan, chipul întrebării. “Și fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 6). Să nu plecați, fără să credeți, după atâta mulțime de minuni. Să nu arătați nefolositoare osteneala Dascălului. Cele ce v-ați deprins, învățați și pe alțîi și fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine, Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre încredințarea unei femei, Preasfintei Nascatatoare de Dumnezeu.

    Ne spunea Paladie, monahul, când am venit noi la dansul: A fost, zicea, un oarecare om iubitor de Hristos în Alexandria foarte cucernic și milostiv, primind pe străini și spălandu-le picioarele. Și avea și femeia smerită, care poștea în toate zilele și o fiica de șase ani. Deci, la o vreme oarecare, a purces iubitorul de Hristos, omul acela la Constantinopol, că era neguțător, lăsându-și femeia și fiica și o slugă acasă. Iar, când mergea spre corabie, i-a zis lui femeia lui: “Cui ne lași pe noi, stăpâne?” Și, răspunzând, bărbatul i-a zis ei: “Stăpânei noastre, Nascatoarei de Dumnezeu.”

    Deci, într-o zi, stă femeia aceea la lucru, având și pe copila lângă dansa. Iar slugă, învățată fiind de diavolul, a voit să ucidă pe femeie și pe copila, să ia averea lor și să fugă. Și, luând cuțitul, pe ascuns, mergea spre casă, unde era stăpână să, și, după ce a ajuns la ușa, l-a cuprins orbirea ochilor în mijlocul ușîi și nu putea să între, nici să se întoarcă. Și multă vreme s-a trudit, silindu-se să între, însă n-a putut, ci a început a strigă pe stăpână să, zicând: “Vino aici.” Iar ea se miră, cum stă el în mijlocul ușii și nu venea, ci o strigă pe ea, și-i zicea lui: “Vino tu aici, mai bine;” că nu știa că este orb și că, de aceea, era oprit. Și a început slugă a jură pe stăpână să că să vie aproape de el, iar ea se jură că nu va merge la dansul. Slugă a zis: “Lasă măcar pe copila să vină”. Însă ea nici această n-a voit să o facă, ci îi zicea: “De voiești să vii, vino tu.” Deci, slugă, văzând că nu poate a facă nimic, s-a lovit pe sine cu cuțitul, și, strapungandu-se, a căzut. Iar stăpână lui, văzând ceea ce se făcuse, a strigat cu glas mare și au venit vecinii. Au venit și de la mai marele cetății și aflară pe slugă, încă viu fiind, și s-au înștiințat de la dansul despre toate. Deci, au proslăvit pe Născătoarea de Dumnezeu, care a făcut o minune că aceea, de a izbăvit pe mama și pe fiica ei. Dumnezeului nostru slavă!